Mircea Radu IACOBAN

O fi sau n-o fi șahul sport? Se spune că-i sportul minții. Așa-i. Dar algebra superioară, n-o fi? Federație de algebră n-avem, dar de șah, este – și încă neocolită de bulversările proprii tranziției, ca întreg sportul românesc.

Joc, de-o vreme, șah cu computerul. Mă bate fără milă și fără rușine. E-o fiară. Mai poate fi substituit adversarul, în vreun sport, cu cip-urile și tranzistorii computerelor? Nu, în nici unul. Ceea ce ar putea duce la concluzia că șahul nu-i chiar sport. Dar, la urma urmei, o astfel de discuție nu duce nicăieri. Șahul a fost și este o bucurie dăruită omenirii de indieni încă de prin veacul al XV-lea înainte de Hristos. De atunci, adică, de două milenii și jumătate, n-a îmbătrânit, nu s-a demonetizat, nu i s-au schimbat regulile și nimeni nu și-a propus să-l îmbunătățească în vreun fel. Experiențele cu tabla pentagonală, cu alte valori conferite pieselor, n-au dus la nimic. Șahul a rămas așa cum îl știm – dovadă că-i una dintre descoperirile fundamentale ale inteligenței umane, cum ar fi roata, de pildă. Jos pălăria în fața indienilor care l-au izvodit!...

În zona Moldovei, șahul s-a aflat totdeauna la mare cinste. Se zice că, în saloanele Casei Roznovanu, îl juca îndârjit și cneazul Potemkin, în compania grațioasei (și infidelei) soții a ambasadorului Poloniei, cu boierii moldoveni pe post de chibiți. Cică – mai spun amintirile unor călători străini – prea cinstitele fețe  boierești mai degrabă se prefăceau a ști despre ce-i vorba, spre a fi pe placul prea înaltului oaspete (care, tot “uitând” să plece din Iași, a trebuit să se întoarcă acasă în raclă). Până când șahul i-a prins și l-au inclus, alături de nesfârșitele jocuri de cărți, în protocoalele serale cu șerbet și cafea turcească...

Mai târziu, l-au repus în drepturi scriitorii, în frunte cu Sadoveanu, care a și diriguit, o vreme, onorific, destinele șahului românesc.

În zilele noastre, practicanții sunt împărțiți, nu-i așa, în profesioniști și amatori. Cum nu putem aspira la un locșor în tabăra super-instruită a profesioniștilor, hai să scriem câte ceva chiar despre noi, cei care jucăm din pură plăcere, la modul empiric, re-descoperind, pas cu pas, focul, busola, praful de pușcă, America, după ce alții și le-au trecut la activ de mult. Printre scriitori, au fost și sunt câțiva șahiști în toată puterea cuvântului. Cinci dintre confrați și-au luat piesele cu ei și mută dincolo de nori: Ioanid Romanescu și Stelian Baboi  de la Iași, Alexandru Căprariu, de la Cluj, Laurențiu Ulici  și Ion Hobană de la București. Dintre combatanții rămași pe poziții, joacă excelent (dar mută cu încetinitorul) D.R. Popescu. La Iași, luptă cu îndârjire Nicolae Turtureanu și alți câțiva, pe care, în spiritul “Junimii”, i-am putea încadra în categoria “caracudă”. Partidele merită și nu prea merită să le urmărești cu sufletul la gură, dar dialogurile combatanților sunt delicioase și... de neuitat. Într-o vreme, subsemnatul juca două-trei seri pe săptămână cu vecinul său, fost director al Operei (locuim sub același acoperiș, tot așa precum ambele instituții funcționează, vrând-nevrând, în aceeași clădire!) Vecinul e-un adversar pe cinste: chibzuit și așezat, dacă pierde un pion, parcă-i sfârșitul lumii, drept pentru care mută din an în Paște. O dată, la mare, chibița D.R. Popescu. Văzând că adversarul meu, Costache, nu mută și nu mută, iar seria se sfârșise, bagajele erau clădărite în hol și trenul fluiera în gară, n-a avut încotro și ne-a lăsat în plata Domnului. De anul nou, D.R. Popescu mi-a trimis cuvenita felicitare, cu următorul post-scriptum: Ce mai face Costache, a mutat pionul de as-vară?  Între timp, mi-am închiriat alt adversar: culmea – tot fost director al Operei. Ca să vezi ce blestem!

Dincolo de toate, șahul îl joacă și regii, și pușcăriașii. Nu-l pot deturna arbitrii. Cvasi-infinitul combinațiilor e-un avertisment și o chemare pentru a înțelege colosala ne-limitare a lumii în care trăim și a posibilităților de investigare proprii inteligenței umane. E bucuria pe care nu ne-o poate lua nimeni. N-are decât să tot crească prețul giga-caloriei, să salte mereu costul benzinei, să ne copleșească orice necazuri, deschiderea rămâne aceeași: E2 – E4.