Mircea Radu IACOBAN

Citesc într-o colecţie a unei reviste un articol ce încearcă să pună faţă-n faţă premiile şi premiaţii de ieri şi de azi, propunând o întrebare posibilă (ca punct de plecare pentru eventuale dezbateri), însoţită şi de răspuns, din păcate, imposibil de acceptat fără rezerve. Iată întrebarea: „Ce premii a dat comunismul? El a dat premii pentru literatura ideologică sau aservită ideologic, pentru manele literare şi creaţii manelizate şi a mai scăpat printre degete câteva premii pentru creaţiile de valoare care şi-au tuns aripile.” Aş! E-un punct de vedere izvorât mai întâi din simpla şi banala necunoaştere a realităţilor culturale proprii jumătăţii ultime a veacului trecut, dar, poate, şi din adeziune la teoria potrivit căreia în România ceauşistă ar fi dăinuit un veritabil vid literar (valoric, desigur). Prima bănuială n-ar putea conduce decât la recomandarea „dacă nu ştii, nu scrie.” Documentează-te mai întâi – cu un minim efort se poate afla lista generală a premiaţilor Academiei şi Uniunii Scriitorilor, care, în bună măsură, vorbeşte de la sine. Cât priveşte instituţia premiului, un cercetător avizat al perioadei ar constata că, mai ales în deceniile 8 şi 9, Academia şi, cu precădere, Uniunea Scriitorilor, au utilizat-o exact în sens invers faţă de intenţiile oficiale. Fie că acordăm credit deplin conceptului manolescian „rezistenţa prin cultură”, fie că-l considerăm doar pretenţie justificatoare, se cuvine să recunoaştem că modul în care decideau juriile nu atestă deloc susţinerea „manelelor literare” şi „creaţiilor manelizate” – dimpotrivă! De altfel, mai mulţi ani la rând, atât premiile Uniunii Scriitorilor, cât şi cele ale Academiei, pur şi simplu n-au mai fost acordate, verdictul juriilor contrazicând flagrant linia oficială de promovare a „literaturii ideologice sau aservite ideologic” şi numai rigorile economiei de spaţiu ne fac să renunţăm la reproducerea unei lungi liste de nume (şi titluri) ce nu arată deloc... a-şi fi „tuns aripile”. Până la urmă, premiile respective s-au acordat, dar cu enormă întârziere şi după ce impactul prim al respectivelor opere mai putea fi reconstituit doar din ecouri vătuite. Numai când se scrie după ureche este cu putinţă punerea semnului egalităţii şi tratarea la grămadă a unor perioade flagrant diferite, chiar dacă ambele aparţin aşa-zisului „comunism românesc”. Una era premiul literar în „obsedantul deceniu”, când laureaţii se numeau A. Toma şi Dan Deşliu, şi alta în ultimii zece-cincisprezece ani ai  perioadei, când distincţia îi onora pe (să zicem) Gellu Naum,  Marin Sorescu, Mircea Ivănescu ş.a. Subscriem, însă, fără rezerve la concluzia articolului: în contextul contemporan „nici nu te poate uimi recolta de premianţi fără operă.” Păi, nu?

                                                              *

Degradarea limbii române prezintă o continuitate şi statornicie demne de invidiat: mereu vei afla un proces în curs, altă eroare făcându-şi loc cu coatele, spre a se instala apoi, ilegitim şi tâmp, în fotoliul corectitudinii. Acum este pe rol deplina încoronare a clişeului verbal „ca şi”. Din câte am putut observa, prostia – căci despre asta-i vorba – s-a lăţit ca pecinginea, cu uimitoare rapiditate. Am amici profesori universitari şi mi-e jenă să le atrag atenţia, unora, că a-l scoate total din pâine pe „ca”, spre a-l înlocui ilicit cu „ca şi” e-o eroare ce ţine, iertat să fiu, nu numai de un anume nivel cultural, ci şi de capacitatea de a raţiona în procesul comunicării verbale. Vorbitorul care preia mecanic, fără să apeleze la judecata proprie, o astfel de soluţie pre-ambalată, menită să-l ferească de ridicolul cacofoniei, cade el însuşi în ridicol. Acest „ca şi” exprimă, înainte de orice, o comparare, şi-i nu numai incorectă, ci de-a dreptul stupidă formularea „eu, ca şi ministru”. Dintr-un exces de pudoare, s-a admis – cu statut incert de licenţă – utilizarea acestui „ca şi” pentru protejarea spiritelor noastre feciorelnice de neplăcerea receptării cacofoniilor tip „lucrez ca contabil”. Atât şi nimic mai  mult. Funcţionează aici, din plin, complexul semidoctului: el vorbeşte, nu gândeşte. Dornic să aibă o exprimare îngrijită, se repede, bietul, ca vântul şi ca gândul (pardon: ca şi vântul, ca şi gândul), atent să nu rateze vreo inovaţie şi, astfel, să se facă de râs conversând în societate (dar, mai ales, în faţa microfonului). E-atât de convins că se exprimă impecabil – fiindcă  aşa a auzit la TV! – că ar fi în stare să ceară şi modificarea versului eminescian „Trecut-au anii ca norii lungi pe şesuri”, din care lipseşte flagrant conjuncţia şi – „ca şi norii!”…