Mircea Radu IACOBAN

Când anul se înnoiește, e vremea bilanțurilor. Funcție de trăirile fiecăruia, anul ce s-a dus este considerat fie rodnic și dătător de speranțe, fie trăit degeaba, fie și mai rău, adică purtător de nefericire și belele. Și pentru unii, și pentru ceilalți, aceeași cataplasmă: nădejdea, înscrisă în orizontul incert al așteptării. Conștient ori nu, fiecare dintre noi așteptăm ceva.
Paler spunea că „Așteptarea are valoare câtă vreme aștepți să se întâmple ceva, câtă vreme îți poți închipui că se va întâmpla ceva, chiar dacă nu se va întâmpla nimic. A aștepta, așteptarea e moarte... O așteptare nu seamănă cu alte așteptări. Așteptările diferă între ele ca oamenii.” Așa-i. Unii (se) așteaptă să primească Premiul Nobel, alții să-și dreagă acoperișul, ori să capete pachetul de sărbători de la primărie. Cei mai mulți investesc nădejdi în universul familial: să-și vadă băiatul însurat și la casa lui, să se afle leacul cancerului și soțul să redevină ceea ce a fost, să i se potrivească nepoatei condurul Cenușăresei – dacă nu, simplu și foarte direct, așteptarea general valabilă: câștigul la Loto.
Renunțarea la așteptare înseamnă moarte, mai întâi psihică, apoi și fizică. Vechii persani scriau încă pe la 1100: ”Ați gândit că nu sunteți vrednici, până ați devenit nevrednici. V-a fost frică de nereușită până ați devenit niște ratați. V-ați gândit la boală până ați devenit bolnavi. V-ați gândit la moarte până ați ajuns niște cadavre”. S-ar cuveni, deci, notată așteptarea fie cu plus, fie cu minus. Câtă vreme poartă însemnul încrederii optimiste, se înscrie printre factorii motivanți ai rezistenței la coroziunea anilor. Când e copleșită de temeri și bântuită de angoase, devine inamicul propriului destin. Shakespeare vedea și dincolo de orizontul nădejdii: „Așteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă”. Asta fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vine ceasul bilanțului, când constați că ai mizat pe fantasme. Sigur, dacă nu-ți faci iluzii, n-ai deziluzii, dar cine trăiește fără o brumă de iluzii? În afara panicaților tarați psihic, toate așteptările omenirii, oricât de confuze, poartă semnul plus al nădejdii că, odată și odată, fi-va mai bine și mai frumos. Ceea ce nu înseamnă pretindere și revendicare; mai degrabă rămânând în ceață, ca o nedeslușită aspirație sugerată de Ramakrishna: „Așteptarea este cerul roz din zori de zi”. După care pot apare norii, se înnegurează, se ițesc furtunile.
Probabil că orizontul așteptării nu trece dincolo de hotarul etern jinduitei fericiri. Mai întâi fiindcă, vorba lui Eschil, „Nici unui muritor nu i se pare că-i destul de fericit”. Apoi, noțiunea în sine a fost demonetizată și terfelită în fel și chip, de la textele neroade de muzică ușoară ce rimează la nesfârșit iubire cu fericire, la promisiunile doctrinelor politice, potrivit cărora azi-mâine vom culege fericirea coaptă-n pomii tuturor ideologiilor. În poezia „Așteptarea”, Gr. Alexandrescu se mulțumește, aparent, cu mai puțin: „Cătând în viață pacea, și-n pace, fericirea”. Nu-i vorba despre pacea între nații (românii au avut parte de șase decenii fără război – fericirea, unde-i?), ci de râvnita pace interioară, mult mai greu de atins și parafat. Speranțele noastre-s, așadar, temperat-modeste, și cum „orice așteptare rămâne provizorie, chiar dacă durează toate viața” (Paler), niciodată n-am râvnit luna de pe cer.
Îndrăznim să dorim barem atât: povestea vieții noastre să aibă un sfârșit fericit. Până la urmă vorbe, simple vorbe!... Și fiindcă anul se-noiește: tare mă tem că 2011 a fost mai bun decât fi-va 2012. Zăpăceala politică românească marcată de amatorism, lichelism, arivism, lăcomie, și încărcată până la refuz de minciună, n-are cum garanta altceva într-un an electoral decât exacerbarea patimilor și acutizarea conflictelor. Iar speranța – o spune Gracian – este ”marea falsificatoare a adevărului”. Aici, amăgirea se însoțește mereu cu nădejdea, din amândouă nutrindu-se așteptarea, în făptura iluzorie a căreia investim constant sufletește, căutând instinctiv temeiuri ale rezistenței. Din păcate, nu toți izbutesc să le afle. Dar românii au trecut prin multe și le-au dus pe toate. Duce-le-om și pe cele ce or să vină.  Îndrăznim să așteptăm de la 2012 un strop de bucurie, de liniște, de regăsire, de înțelegere, de unitate în fața provocărilor veacului. Nu-s sigur că vechii mayași vedeau în 2012 sfârșitul sfârșitului; de ce nu un nou început? Care, potrivit așteptărilor noastre, ar fi...
Ar fi cum n-a mai fost.