Mircea Radu IACOBAN

Teme uitate, teme abandonate... E-n firea omului să încerce a-şi pune ”în adormire” amintirile neplăcute. Istoria, însă, este obligată să înregistreze obiectiv şi ceea ce convine, şi ceea ce deranjează; mai mult, trebuie să caute motivaţii, să identifice mobiluri - într-un cuvânt, să explice. Nu-i obligatorie unanimitate acestor explicaţii, pot fi elaborate de pe poziţii diverse, opuse chiar; inacceptabil rămâne doar ceea ce japonezii numesc ”mokusatsu”, adică ignorarea unui subiect ca şi cum niciodată n-a existat (aşa au tratat cei de la Tokio ultimatumul american şi avertismentul privind bombardamentul atomic). Continuă să rămână pe dinafară „zone gri”, în care persistă nelămuriri, incertitudini şi jumătăţi de răspunsuri. Acum, când din nou se agită chestiunea reorganizării administrative a ţării şi când Parlamentul a acceptat discursul regal (impardonabile grosolănia şi primitivismul respingerii iniţiale), se pare că n-ar fi momentul cel mai potrivit să ne amintim de „Declaraţia de la Budapesta” din iunie 1989, semnată, între alţii, de Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Sanda Stolojan ş.m.a.. Din partea ungară, un buchet la fel de impozant de semnături, din care nu lipseşte aceea a viitorului ministru de externe Geza Jeszensky.

N-am face-o dacă n-ar stărui, la 22 de ani de la semnarea actului, aceleaşi profunde nedumeriri. ”Ce-i mâna pe ei în luptă”, pe semnatari adică, şi care se prezuma a fi finalitatea ”Declaraţiei”? „Apelul către românii din România” sugera ideea că Transilvania ar reprezenta „un spaţiul de complementaritate” care, pare-se, reclamă autonomie faţă de statul român. Țelul autonomist explicit reprezintă, poate, contribuţia excesivă a comentatorilor dintr-o „anumită parte” a presei române. Dar dacă ăsta nu-i mobilul, atunci, totuşi, care-i? Declaraţia s-a dorit un bobârnac la adresa naţionalistului Ceauşescu, căruia, în iunie 1989, nimeni nu-i întrevedea sfârşitul de la Târgovişte şi nici nu se întrezărea, atunci „spiritualizarea” graniţelor în UE?

Semnatarii îşi propuneau să salveze de malnutriţie şi oprimare doar o parte a românilor? Să fi fost încă o încercare de tip Valev, prin care se iniţia o fractură economică şi socială, urmând ca Transilvania să devină un fel de periferie a Ungariei? Un simplu manifest iredentist, coafat în ţinută terminologică europeană? De ce l-or fi iniţiat şi semnat românaşii noştri, inclusiv regele Mihai, ce nu poate fi bănuit că ar dori repetarea experienţei triste a lui Carol II, chiar dacă cedarea Transilvaniei n-ar mai rezulta dintr-un diktat, ci în urma unui proces paşnic?

Conceptul „spaţiu de complementaritate” pare a nu fi decât un eufemism şi evoluţia prezumată de iniţiatori ar conduce la o anexare economico-financiară, urmată de fireşti consecinţe administrative. Şi, evident, în cele din urmă, la unirea de facto a maghiarilor între graniţele existente înainte de Trianon. Tot „şpilul” aflându-se în încărcătura de sens a termenului „complementaritate”. Dicţionarul spune că ar însemna „însuşirea de a prezenta un caracter complementar, de a fi alcătuit din părţi complementare”. În limbajul europenizat al cancelariilor, dar nu numai acolo, termenul se utilizează în exces: biserica şi ştiinţa se află în relaţie de complementaritate, aceeaşi este relaţia dintre medic şi pacient, între Hong Kong şi partea continentală a Chinei, între recolta de fân şi efectul aditivilor furajeri... Complementaritatea ar fi opusă similarităţii, iar în domeniul ştiinţei, teoriile complementare s-ar susţine reciproc, rămânând, însă, incompatibile...

Încurcate-s căile terminologiei, mai ales când este utilizată pentru a înceţoşa, în loc să lumineze! Au trecut 22 de ani. Mă-ntreb de ce oare, în tot acest lung răstimp, doamna Combes nu şi-a propus să cerceteze şi eventuala complementaritate dintre români şi basarabeni, mult mai pregnantă decât aceea dintre români şi unguri. Ciudatul demers din 1989, din orice unghi l-ai examina, rămâne înţepenit între greu explicabil şi inexplicabil. Era necesar şi util atunci României? Nici vorbă! Comunistă sau nu, ţara rămâne ţară şi numai kominterniştii noştri şi-au permis să ceară amputări teritoriale. Ca să vezi unde se întâlnesc marile spirite!

Mari întrebări rămân, răspunsurile întârzie.