Mircea Radu IACOBAN

Încă o raită prin documentele scoase la lumină în cartea recentă a istoricului ieşean Gh. Buzatu – de această dată, mărturii prea puţin cunoscute despre trudnicele strădanii ale românilor pentru recuperarea tezaurului depozitat la Moscova în 1916-1917. Puţină istorie: în februarie 1916, în gara Iaşi, militarii încărcau 17 vagoane cu aproape 2.000 de casete conţinând aur în lingouri şi monede. Al doilea transport – 24 de vagoane! – a plecat tot de la Iaşi în 1917.

Cum avea repede să se vadă, alegerea Rusiei pentru păstrarea tezaurului primejduit de ruperea frontului a fost o imensă eroare. Lenin a declarat, la un moment dat, aurul românesc „confiscat”, cu precizarea lui Troţki că „guvernul sovietic îşi ia răspunderea păstrării acestor fonduri şi a predării lor în mâna poporului român”. Retrocedările ulterioare (1935-2008) au avut ca obiect documente vechi, cărţi rare, hărţi, acte arhivate, obiecte de cult şi de interes arheologic, tablouri (120 semnate de Grigorescu), efecte bancare etc. Toate lăzile aveau sigiliile rupte. Amnezică, partea sovietică uita esenţialul: cele peste 90 de tone aur fin (lingouri şi monede). Uitate au rămas până azi! Chestiunea tezaurului şi încercarea lui Ceauşescu de a readuce în ţară valori însumând peste 4 miliarde de dolari au constituit primul conflict deschis al PCR cu Kremlinul. Adevărul adevărat este că, în haosul Revoluţiei, din bunurile româneşti s-a înfruptat cine şi cum a vrut. Lenin însuşi semna rezoluţii prin care atribuia cutarei acţiuni „5 milioane din aurul confiscat de la români.” Brejnev, la discuţiile cu Ceauşescu (Kremlin, sept. 1965 – au ieşit scântei!): „Noi, partea sovietică, am ajuns la concluzia să considerăm această problemă îngropată, pornind de la ideea colaborării noastre frăţeşti în continuare.” Şantaj evident: nu renunţaţi la tezaur, nu mai „colaborăm frăţeşte”! Deşi proaspăt la conducerea PCR, Ceauşescu nu s-a lăsat intimidat şi a susţinut cu un curaj de-a dreptul imprudent cauza românilor: „După normele internaţionale şi interne, dacă îi dai cuiva să-ţi păstreze ceva, este obligat să ţi-l înapoieze.

Consiliul Comisarilor Poporului – din care, după câte îmi amintesc, făcea parte şi Lenin – a considerat că trebuie să-şi asume răspunderea că va păstra şi va înapoia poporului român aceste valori, adoptând în acest sens o hotărâte specială. Aceasta este o dovadă a respectării dreptului internaţional, a dreptului unui alt popor (...), este într-adevăr o dovadă de internaţionalism proletar. (...) Noi ne dăm seama că, acum, problema nu poate fi lămurită. Suntem de acord să o amânăm, să nu o considerăm ca o problemă de neînţelegere între noi, dar asupra ei trebuie şi unii, şi alţii să reflectăm; ea trebuie să-şi găsească rezolvare...”

În şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR în care au fost analizate rezultatele vizitei la Moscova (11 sept. 1965), Ceauşescu detaliază convorbirile cu Brejnev, cu referire, pare-se, la un tête-á-tête nestenografiat: Brejnev a spus că „le-am provocat o mare surprindere şi-s nedumeriţi că noi le-am ridicat asemenea problemă de 50 de ani, că e vorba de ceva care s-a produs între ţar şi guvernul regal, că ei au studiat problema, că e adevărat că nişte necunoscuţi din România (!) au adus ceva lucruri pe acolo, prin Herson, dar că toate acestea au ajuns prin Kaukaz, prin Siberia şi, în fond, n-a rămas nimic. (...) E adevărat, zice, că atunci când s-au făcut sondaje în lăzile predate, s-au găsit ceva, nişte pantofi, nişte coliere, sigur, zice, ne-am documentat, erau şi ceva cantităţi de aur (!!), însă le-au furat albgardiştii.” Brejnev (n.n.), aflând despre... nişte pantofi şi coliere aduse de „necunoscuţi”, n-a fost informat şi de faptul că, în 1917, tot de la Iaşi au fost trimişi la Moscova 20 de jandarmi români cu misiunea pazei tezaurului. N-au fost acceptaţi cu motivaţia „nu-i nevoie”!...

Care-i, în prezent, situaţia tezaurului? Ruşii au agreat crearea unei comisii mixte de istorici care „să studieze chestiunea” – ori, cum se ştie, când vrei să nu rezolvi ceva, creezi o comisie. Germanii (firma Capital Consulting) se oferă să cumpere datoria. N-au primit un răspuns, poate şi datorită faptului că o datorie istorică, de proporţii asemănătoare, se pare că are faţă de România şi Germania...