Mircea Radu IACOBAN

Sintagma „localism creator” a năşit-o fostul nostru profesor de la universitatea ieşeană Al. Dima – care se stingea din viaţă, la Bucureşti, tot într-o zi de 19 martie (1979). Formula avea să fie repede acceptată şi preluată, sub semnul ei născându-se sumedenie de cărţi, teze de doctorat, simpozioane, emisiuni radio şi tv. Astăzi tinde să coboare în derizoriu, câtă vreme se vorbeşte despre necesitatea saltului de la localismul creator la multiculturalitate şi despre cele două posibile „terapii de europenizare”: cu rădăcini, ori fără rădăcini. O considerăm viabilă şi cu adevărat  productivă pe prima, cu o anume rezervă datorită faptului că terapia se aplică din necesitatea însănătoşirii, ori organismul cultural cu pricina n-aş zice că-i atât de suferind încât să necesite asistenţa paramedicilor europeni, ba încă şi o „intervenţie prin şoc”.

Chestiunea o dezbate Viorela Manolache, într-o carte pe această temă apărută la Ed. „Tehno-media”. Sexul slab tare-n condei se arată sedus de incursiunile întru desluşirea implicaţiilor factorului local în constituirea „matricii creatoare”. Elena-Emilia Luca îşi precizează aria cercetării încă din titlu („Localism creator la Dunărea de Jos”), iar Lucia Olaru-Nenati investighează fenomenul „inevitabil mărginit ca orizont” în spaţiul desenat de „fruntariile nordice ale românimii”. Şi condeieri mai cunoscuţi participă la dezbaterea „localismului”. Timişoreanul Cornel Ungureanu propune o astfel de geografie literară, identificând „spaţii de excepţie” în aria Bucureştilor, Brăilei, Craiovei, Bărăganului, Banatului, Maramureşului şi ignorând nu se ştie de ce zone cel puţin egal prestigioase (Moldova, Bucovina, Dobrogea). De altfel, a introduce pe listă Bucureştiul, unde performanţa în materie o determină mai degrabă prestigiul administrativ, cu facilităţile aferente, decât realitatea fiinţării unui anume „genius loci”, mi se pare greu de acceptat. Ce comparaţie se poate face între Capitala în care funcţionează ministere, uniuni de creaţie, edituri, reviste, radiouri, televiziuni, institute culturale, ambasade şi – să zicem – destinul ultra-performant al Fălticenilor, unde n-au existat niciodată, la vremea strălucirii sale culturale, astfel de factori esenţialmente necesari în sprijinirea afirmării?

Pe de altă parte, se pare că nu numai repere de ordin geografic s-ar putea stabili în determinarea ariei de excelenţă a localismului creator, ci şi temporale, de parcă ar acţiona misterioase fenomene telurice, migratoare prin veac, apte să nutrească, la un moment dat, ţâşnirea unui impresionant evantai de străluciri (Blajul!), spre a se muta apoi într-o altă zonă, unde rămân în aşteptare, urmând să izbucnească odată şi odată la fel de exploziv. Nici Fălticeniul şi nici chiar Iaşiul nu mai au cum să candideze cu aceeaşi îndreptăţire la un loc cu rang major pe harta localismului creator arborând  autoritatea pe care au avut-o cândva. Sumedenie de factori concură la migrarea „matricilor creatoare” şi, oricum, nu văd de ce „rădăcinile” ar impieta şi ar produce poticneli europenizării.

Scriu aceste rânduri având în faţă cartea „Scriitori vrânceni”, de Mircea Dinutz, abia ieşită de sub teascurile unei tipografii gălăţene (Ed. „Zigotto”, 2011). Întâia mare calitate a cercetării o deosebeşte net de majoritatea cărţilor similare apărute ici-colo (inclusiv la Iaşi) în care se practică o contabilizare amănunţită, pe orizontală, a contribuţiilor locale, fără a funcţiona necesarul spirit critic care să ordoneze şi să ierarhizeze. Mircea Dinutz, pe care G. Bălăiţă îl consideră a fi „unul dintre campionii anonimi ai bunului-simţ” (observaţie justă în felul ei, dar veche: focşăneanul a ieşit de mult din rândul anonimilor), operează mai întâi o selecţie, după care, apelând la uneltele criticului ce-şi ia misia în serios, acceptă ori respinge cu argumente convingătoare productele literare ale concetăţenilor. Nu-şi aşează cartea sub tutela „localismului creator”, pe care nici nu-l invocă, dar, prin însăşi florilegiul semnăturilor din sumar, îi sugerează tutela. O carte bună, cinstită şi utilă, despre care, iată, când să-ncep să scriu, mi s-a isprăvit rubrica...