Cătălin MIHULEAC

Ajuns în gura jurnaliştilor sportivi şi a altor „specialişti” în limba română, cuvântul „frustrare” a căpătat un sens peiorativ, deşi verbul „a frustra” înseamnă, conform Dicţionarului Explicativ, „a lipsi pe cineva de un drept sau de un bun”.

Un tip frustrat trebuie aşadar înţeles, chiar ajutat să-şi recupereze bunul sau dreptul de care a fost deposedat, nicidecum blamat. O frustrare poate apărea la un foarte talentat actor sau regizor, care nu intră niciodată, din cauza pilelor celorlalţi, în competiţie pentru marile premii din breaslă; o frustrare poate simţi un bun sportiv, care nu este selecţionat în lotul naţional, pentru că antrenorul are alte interese; o frustrare îl poate dezarma pe un cinstit om de afaceri, care participă, fără să ştie, la o licitaţie măsluită.

O frustrare i-a încins sângele lui Caragiale, când nu a primit premiul Academiei Române, pentru volumele sale „Teatru” şi „Năpasta”. Principalul regizor al acestei frustrări a fost un politician, căci ăştia îşi bagă nefericit coada cam peste tot, de când e lumea. Dimitrie A. Sturdza – fruntaş liberal şi prim-ministru în câteva guverne – incoerent, dar eficient, a manipulat, în şedinţa din 14 aprilie 1891, juriul Academiei, pentru a-l frustra de laurii cuveniţi pe Caragiale.

Citit azi, discursul lui Sturdza pare opera unui consumator înrăit de etnobotanice: „Un artist, un poet, nu trebuie să ia elementele rele din societate, ci a le prezenta ca tipuri sau de urmărit, sau care înfăţişează naţiunea sa proprie pe care cu intenţiune o înnegreşte şi astfel face de-şi pierde iluziunea şi speranţa.” După acest delir patriotic de politician neted la creier, urmează sentinţa: „Domnul Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea.”  În consecinţă, oratorul anunţă că va vota „în contra acordării premiului”, în dubla sa calitate de „Român” – musai cu majusculă – şi de „membru al Academiei”.

Recitind delirul patriotic al etnobotanistului Sturdza, cei trecuţi de prima tinereţe, poate şi de a doua, au, preţ de câteva secunde, iluzia că parcurg fragmente dintr-o cuvântare de-a lui Nicolae Ceauşescu, ţinută la începutul revoluţiei culturale importate, în 1971, din China.

Frustrările au, aidoma cometelor, coada lungă. Caragiale n-avea să-l uite niciodată pe Sturdza, căruia avea să-i închine, şase ani mai târziu, pamfletul „O lichea”.