Mircea Radu IACOBAN

Zi fericită pentru florăresele din preajma Ateneului, rămase, repede, cu găletuşele goale. „Luaţi-le p-astea, că-s ultimele, ce dacă-s niţel scuturate? Azi am vândut cât la deschiderea anului şcolar!” – mă zoreşte o ţigăncuşă cu dinţi de viplă care, în pofida preţului afişat, cere dublu pe firul de crizantemă. Ateneul este încolăcit de-o nesfârşită coadă, cum n-am mai văzut, iertaţi-mi comparaţia, decât cândva, la... mausoleul lui Lenin! Miile de oameni simpli veniţi să aducă o floare la catafalcul lui Adrian certifică împământenirea „fenomenului Păunescu”, fără precedent în cultura şi-n politica românească şi validează categoric unul dintre aforismele lui Grigore Vieru: „Un mort plâns de mulţime încă poate schimba ceva în lumea asta”. Ce a schimbat moartea lui Păunescu? Mai întâi, a readus în limbajul televiziunilor cuvinte considerate „expirate” şi demonetizate precum „patrie”, „patriotism”, „românism”, „naţiune” şi chiar „naţionalism”, rostite de astă dată mai puţin surdinizat, cu voce plină şi cutezanţă regăsită. Mulţimea nu s-a aşezat cuminte şi de bună voie la coada de la Ateneu doar din drag de Păunescu, cât (şi) din iubire sinceră de neam şi ţară.

De altfel, masiva prezenţă sugera şi un protest subînţeles. A trece gestul în contul nostalgiilor suspecte este mai mult decât eroare, fiindcă mesajul subiacent pare mai complex şi mai durut: globalizare nu înseamnă de-românizare, ura nu construieşte, conotaţiile politice falsifică scara de valori, „noi suntem români” nu-i înjurătură şi aşa mai departe. Păunescu a fost un luptător, printre puţinii care au avut curajul şi demnitatea, într-o lume a laşităţii şi migraţiilor politice hăbăuce, să-şi păstreze crezul până-n ultimul ceas. Pseudo-rătăcirile lui pot fi explicate: mai întâi, credinţa sinceră în „înnoitorul” din 1965, urmată de dezamăgiri în cascadă, apoi necesitatea (foarte greu de înţeles azi) de a semnaliza la stânga pentru a cuteza cel mai mărunt pas spre dreapta – vor mai fi şi alte motivaţii care, desigur, explică dar nu scuză până la capăt.

La fel de nescuzabilă este şi ignoranţa noastră faţă de gesturile curajoase, de certă unicitate, ale celui care, în plină înflorire a cultului personalităţii, scria „Lumea nu se poate cuceri / Umflând la cifre şi mimând tumulturi” (1979), ori „V-am spus, concetăţeni analfabeţi / Să luaţi aminte şi să ţineţi minte / Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi / Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.” O spunea atunci, când vehemenţii de acum tăceau mâlc... Păunescu mi-a telefonat către sfârşitul verii, spre a-mi cere un articol despre Vieru pentru revista lui. I l-am trimis, a apărut, nu despre asta-i vorba. A început convorbirea cu o frază ce merită comentată: „Ştiu că între noi există o răceală, dar te rog să...” „Răceala” era veche şi i se datora în mare măsură. La trei ani după ce publicasem, la „Junimea”, întâia carte a lui Grigore Vieru, apărea, la editura „Albatros” volumul „Izvorul şi clipa”, pe pagina de gardă a căruia scrie „antologie de Mircea Radu Iacoban”.

Eram la casa scriitorilor de la Neptun când Păunescu m-a interpelat: „Cum asta, antologie? Antologhezi un autor în viaţă? Îi încalci dreptul fundamental de a-şi construi cartea cum doreşte...” etc. etc. De fapt, semnasem  fără să cunosc cuprinsul volumului, la rugămintea directorului Sântimbreanu, care mai voia pe cineva alături, solidar întru publicarea unui scriitor român cetăţean al... Uniunii Sovietice. Probabil c-am gafat, încercând o altă explicaţie: „De ce n-ar fi antologările posibile oricând, pentru fericita selectare a creaţiilor de vârf? Uite, dacă mă laşi, îţi construiesc o carte formidabilă din toate cele de până acum.” Adrian s-a înnegurat; „Aşteaptă să mor.” De câte (puţine) ori l-am mai întâlnit, dovedea că n-a uitat indecenta propunere: „ Încă n-am murit, mai aşteaptă cu selecţia!” Genus irritabile şi orgolios cum îl ştim, poetul nu putea să accepte ideea că-i autorul unei opere inegale (şi Eminescu-i inegal!) şi că ar exista poeme... neantologabile. Probabil că, odată şi odată, se va cuteza şi această necesară selecţie, fiindcă, prea dornic să spună imediat ce are de spus (şi totdeauna are!), cu arderea lui explozivă, Păunescu mai trece şi pe lângă perfecţiune.

 Este şi nisip şi aur, foarte mult aur, în creaţia lui Adrian şi-ar fi păcat să nu se rotunjească o carte a cărţilor exemplară, întru totul reprezentativă. Evidentă, dacă-i concepută cu bună credinţă şi cu necesarul firicel de dragoste pentru poetul care s-a mutat definitiv la Bellu. Tristă dispariţie, ce mi-a amintit strofa lui Eftimiu: „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Murim şi noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.”