Mircea Radu IACOBAN

Mii şi mii de ieşeni trec zilnic prin preajma statuilor urbei. Le onorează cel mult cu o privire fugară – dacă nici asta nu-i prea mult spus. Statuile-s ca teii: participă la constituirea peisajului stradal, însă reprezintă accente doar pentru călătorii veniţi întâia oară în „oraşul de pe cele şapte coline” (care şapte, c-am numărat 11 numai pe o latură!). Iar statuile Iaşului... au călătorit şi ele, într-o continuă migraţie bizară şi neliniştită, proprie capitalei moldave. Ce poate părea mai definitiv în geografia oraşului decât un personaj în bronz nemurit pe soclu? Şi totuşi, la Iaşi, fie politicalele, fie nehodina edililor, au tot strămutat statuile că nu mai ştii... care şi pe unde a umblat!

Monumentul lui Gh. Asachi, din faţa şcolii cu acelaşi nume de pe bulevardul Şt. cel Mare, a fost dezvelit, iniţial, în faţă la Trei Ierarhi. Puţină lume ştie că, la baza soclului, se află (acum) cripta în care odihnesc osemintele „primului învăţător din Moldova” şi ale soţiei sale, Elena Asachi. Statuia, dăltuită în marmură albă de excelentul meseriaş Ion Georgescu (1890), a fost mutată după numai 6 ani în faţa clădirii noului Teatru Naţional. N-a avut linişte nici acolo: în 1905 a trebuit să cedeze locul statuii lui Alecsandri, aşa că... iarăşi a pornit la drum, împinsă pe drugi rotunzi de stejar.  I s-a ales noul amplasament în faţa Şcolii Asachi, unde nu-i pusă decât parţial în valoare din pricina gardului ce-o desparte de bulevard. Cine (şi cum?) să mai vadă cele două basoreliefuri laterale?

Nici Eminescu, urcat în statuie, n-a avut parte de tihnă. Eram student în anul I când, într-o noapte, statuia datorată lui Schmidt-Faur (un bucureştean de origine cehă) a-nceput să coboare iavaş-iavaş Copoul, atârnată dizgraţios de braţul unei macarale. Ca să fi fost amplasată în faţa Universităţii, a trebuit mutat monumentul lui A.D. Xenopol (va ajunge, pentru scurt timp, în faţa Hotelului „Continental”). După aşezarea lui Eminescu în fericitul ax de perspectivă al Copoului, Xenopol s-a întors de unde plecase. Şi bustul lui Eminescu din grădina Copou a călătorit câţiva zeci de metri, pentru a ajunge – sper, definitiv – sub coroana teiului sfânt.

 Ca să nu mai vorbim şi despre statuile distruse. Legionarii au topit statuia lui Gh. Mârzescu, din Piaţa Cuza Vodă (1940) şi bustul lui I.G. Duca, iar comuniştii, la rându-le, au trimis la topit statuia lui Maiorescu (preschimbată în clanţe şi scrumiere pentru uzul Universităţii), pentru ca, în 1951, să demoleze cu târnăcoapele Monumentul Unirii (1924). A trebuit refăcut şi amplasat, desigur... în alt loc. Ciudat: românii nu cunosc tihna nici când ajung în bronz, pe soclu!

Ca să nu uit: pe unde (şi de ce?) s-o fi călătorit bustul lui Traian Chelariu din faţa Universităţii sucevene?

P.S.

Profund emoţionat de valoarea tot mai aproape de zero a textelor de muzică uşoară, sussemnatul anunţă înfiinţarea trofeului „Zbârciogul de aur”, destinat să încoroneze cele mai calpe şi mai tâmpe compuneri poetice puse pe note. Trofeul, turnat la atelierele de la Ciurea, înfăţişează în mărime naturală buretele Gyromitra esculenta, popular „zbârciog”.

Punctajul va ţine seama de frecvenţa folosirii rimelor iubire/fericire, noapte/şoapte, flori/mii de culori, mine/tine, vise/deschise şi a celorlalte din categoria „pe oliţă-n grădiniţă”, urmând să aprecieze cu precădere cantitatea de vid ideatic tezaurizat strofă de strofă.

La sfârşitul fiecărui trimestru vor fi date publicităţii nominalizările, cu reproducerea versurilor riguros selectate (sugestiile publicului sunt binevenite). Vreau să cred că, de Sf. Ignat, Uniunea Compozitorilor nu va ezita să găzduiască festivitatea de premiere. Taguri: manufactură, neruşinare, impostură.