Cătălin MIHULEAC

Corneliu Coposu – pe care-l comemorăm în sufletul nostru anual, la vremea asta tomnatică - a fost un om de mare cuvânt. Şi-a respectat promisiunea făcută lui Iuliu Maniu că va repatria osemintele lui Titulescu; şi-a respectat-o şi pe aia că nu va lăsa Partidul Ţărănesc să dispară, deşi asta s-a întâmplat cam în detrimentul nostru, care i-am suportat pe ţărănişti la guvernare, din 1996 până în 2000.
Eu cred că ţărăniştii au avut o conduită onorabilă înainte de a veni la guvernare, nu din convingere – ce e aia convingere, în România? -, ci de frica celui supranumit „Seniorul”. De îndată ce Coposu s-a cărăbănit din lumea asta, la 11 noiembrie 1995, ţărăniştii au început să se manifeste, vorba clasicului în viaţă Iliescu, asemenea unor „lăcuste nesăţioase”.
Coposu a fost ca un far luminos, care însă îi orbea în mod neplăcut atât pe subalternii săi din partid, cât şi pe ceilalţi colegi din politica românească. Cu toţii se temeau de el ca de un pedagog exigent, aşa că decesul lui le-a smuls un oftat de uşurare. Ar fi aplaudat, dar la mort, totuşi, nu se face. A fost un deces de culoare verde, adică „de acum calea e liberă, frate, că a murit smintitul de idealist şi ne putem vedea în linişte de mişmaşurile noastre”.
Să nu uităm că, după ce Coposu fusese eliberat din greaua sa detenţie, însuşi şeful de-atunci al statului, temutul Gheorghiu-Dej, l-a chemat ca să se scuze pentru puşcăriile politice dirijate – pretindea el – de la Moscova. Ca o formă de a-şi cere iertare, i-a oferit marelui înlănţuit o slujbă la Consiliul de Stat, cu o simbrie de şase ori mai mare ca a unui inginer de rând. Desigur, Coposu a refuzat.
Când te cheamă Constatinescu, Remeş, Ciorbea sau Mureşan şi te-ai preta la orice caltaboş de pleaşcă, se poate să nu te scoată din pepeni comportamentul unui asemenea om? Pentru astfel de inşi, cel mai bun Coposu e un Coposu mort. An de an, de 11 noiembrie, ei pun de-un chef monstru, cu manele, pupături şi dedicaţii.