Cătălin MIHULEAC

Facultatea absolvită de mine este cea de „Geologie-Geografie-Biologie”, şi nu m-am ales cu mare lucru după ea, în afara unei memorii care funcţionează deseori împotriva voinţei mele. La examene, trebuia să ţin minte mii de fosile şi de minerale cu denumiri imposibile, iar pentru asta o puneam serios la treabă pe Mnemosyne, destoinica zeiţă a memoriei şi totodată tainica iubită a maestrului Zeus. Să nu credeţi că mă fudulesc cu memoria mea. Din contra, consider că ea e mai curând un cusur, decât o calitate.
Astăzi, după ce viaţa m-a aşezat în faţa profesiunii de jurnalist, memoria îşi cască uneori sertarele, fără să mă întrebe. Deschide sertarele, hodoronc-tronc, şi-mi varsă conţinutul în faţă. Aşa s-a petrecut la începutul săptămânii trecute, când a doua comemorare a lui Dobrin – supranumit „Prinţul din Trivale” - mi-a reaprins circul mediatic de la moartea acestuia, când te şi întrebai cum de familia permitea hora din jurul lumânării de căpătâi, cu interviuri şi paparazzi. Muscoiul Adrian Păunescu dădea şi el târcoale lumânării, versurile ieşite din digestia lui artistică semănând cu o cravată ţipătoare la o ceremonie funerară. „Astfel, după o viaţă de artist / Şi dup-atâtea faulturi mortale, / Un pic mai obosit, un pic mai trist/ Ne părăseşte prinţul din Trivale...” Ce bombastic! Versurile lui Păunescu sunt numai bune pentru reclamele care încep cu „Te simţi balonat?” Auzi la el: „faulturi mortale”!
În zilele cu morţi celebri, televiziunile se confundă cu nişte ciocli, care îşi freacă mâinile, înainte de a număra bancnotele ratingului aducător de profit. Un singur regret au televiziunile: că n-au aflat modalitatea de a-l intervieva şi pe decedat, fiindcă ar da mişto pe sticlă o reporteriţă minimă la fustiţă, care să întrebe: ”Stimate Nicolae Dobrin, vă simţiţi ochei acum, când, iată, nu mai sunteţi decât în inima celor dragi?”
Televiziunile mai au un of la inimioară: că personalităţi precum Dobrin mor o singură dată. Dacă ar muri de mai multe ori, şi ratingul s-ar putea înmulţi.