Cătălin MIHULEAC

Încetul cu încetul, inundaţiile au ajuns să nu mai însemne pentru ţara noastră nişte evenimente ieşite din comun, ele intrând cumva în firea lucrurilor, precum bunăoară au intrat cândva cutremurele în viaţa poporului nipon. Inundaţiile au devenit ceva aproape la ordinea zilei, o banalitate oarecare, ce nu mai face să tresară prea mulţi muşchi pe faţa cetăţenilor. Chiar dacă pagubele şi celelalte tragedii produse sunt dureroase, inundaţiile valorează din ce în ce mai puţin din punctul de vedere al impactului public, cursul lor la bursa ştirilor cunoscând o continuă şi imposibil de stopat depreciere.

Se va vedea că nu-i departe ziua când posturile de televiziune şi gazetele nici n-or să se mai deranjeze pentru orice fleac de viitură, pentru orice mizilic de pod luat de ape sau pentru câteva sute de persoane care şi-au pierdut agoniseala de-o viaţă sau viaţa însăşi, considerându-se că acest gen de evenimente s-a coclit şi nu mai face „rating” nici cât o ceapă jurnalistică degerată. Deja se spune că telespectatorii au început, căscând de plictiseală, să schimbe postul de la jurnalele care filmează ape dezlănţuite şi familii nenorocite, pentru a nu sfârşi adormiţi în fotoliu.

După cum am învăţat inclusiv la orele de geografie din şcoală, inundaţiile au şi ele motivele lor, neproducându-se aşa, din senin. Se vede că Naturii din România i-a ajuns şi ei până-n gât, şi se înfurie pentru toate mitocăniile pe care este nevoită să le suporte din partea românilor. În calea apelor, pădurea funcţioneză ca un tampon, dar românului i se fîlfâie, retezând fără multe frăsuieli tamponul. Nu dispar pădurile una după alta, lăsând versanţii goi ca nişte chelii de pârnăiaşi? Astfel încât inundaţiile vin peste sate şi oraşe absolut firesc, pe cale de consecinţă.

Dar lucrurile stau pe un butoi de pulbere. Îmi vine tot mai mult să cred că până şi cuminţii arbori s-au săturat să şadă pasiv, cu crengile în sân, resemnându-se cu trista lor soartă de-a fi retezaţi, fără milă şi fără discernământ, de mâna unor ţopârlani.

Iată, nu demult, pentru prima dată în istoria României, s-a semnalat un copac care a atacat o maşină, strivind-o sub greutatea lui. Au murit oameni nevinovaţi, dar unde s-au mai semnalat până acum astfel de acte teroriste cu caracter lemnos?

Să dea Dumnezeu să nu am gura pocită, dar o să vedeţi că asemenea atentate ale copacilor vor fi din ce în ce mai multe. Pentru că au şi copacii o limită a răbdării, în ciuda bonomiei lor înnăscute.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Un copac a atacat o maşină.

Comentarii