10 ianuarie 1475, Bătălia de la Vaslui (II)

De partea Voievodului Moldovei a venit și Dumnezeu care a dat în acel an o iarnă mai blândă față de alți ani, un început de ianuarie asemănător cu cel de acum. Vremea s-a încălzit brusc astfel că zăpada se topește și mocirlește drumurile, iar ninsoarea se preface în lapoviță și îi udă pe păgâni până la piele. Să ne închipuim acum acea oaste imensă care mai ieri a cucerit Constantinopolul cum înota prin nămeți și mocirlă, uzi de lapovița  rece care intra până la piele, fără să aibă unde se usca pentru că în fața lor era numai pământ sterp, fără case sau alte adăposturi unde să se poată încălzi. În aceleași haine ude dormeau în corturi, tremurând de frig și de frica atacurilor prin surprindere date de moldoveni când nu se așteptau. Nu găseau nici apă de băut să-și potolească setea, fântânile fiind otrăvite. Caii uzi și înghețați de frig, înfometați  și însetați la fel ca stăpânii lor, începeau să se poticnească și să cadă nemaiputând duce povara pe care o aveau pe ei. Mânioși, turcii încercau să dea de Voievod și de oastea lui care mereu le apărea în față, dar când să se apropie  de el, dispărea ca o nălucă în ceață. Furios, Suleyman își continuă drumul convins că îl va prinde pe Ștefan. El mai spera să poată intra în Vaslui unde să găsească apă și provizii și unde oamenii lui să-și mai revină. Pe atunci Vasluiul era unul din cele mai mari târguri ale Moldovei, unde se află și o Curte Domnească, iar pe vremea înaintașilor lui Ștefan a fost chiar reședința Ținutului de Jos.

 Când a văzut că turcii au intrat în capcana pe care le-a întins-o, Voievodul lasă un comandant în locul lui care să continue hărțuirea dușmanilor, iar el merge la Vaslui să se pregătească pentru bătălia finală. Trecând pe la Crasna își aduce aminte de bătălia cu leșii la care a luat parte alături de tatăl său Bogdan al II-lea din 6 septembrie 1450. Zâmbind trist, voievodul merge mai departe și alege cu grijă locul confruntării cu turcii. O lacrimă i s-a prelins din ochi, dar Ștefan nu o bagă în seamă, continuându-și drumul spre marea biruință pe care avea să i-o dea Dumnezeu.

Boierii și comandanții lăsați să-i hărțuiască pe turci îi atrag pe aceștia pe valea Bârladului, o regiune cu numeroase râpe, acoperite cu păduri și tufișuri, unde îi puteau lovi în voie și să se retragă fără a putea fi urmăriți. În fața Vasluiului aștepta Ștefan, care era pregătit de atac.

Locul ales de voievod era situat pe valea Bârladului, la sud de Vaslui, între Dealul Paiului și Dealul Muntenilor, o zonă strâmtă și mocirloasă, cu versanți abrupți și împăduriți, în care dușmanii să nu se poată mișca în voie. Iar pe deasupra, între cele două dealuri curgeau leneș la vale apele reci ale Bârladului care îngreunau și mai mult libertatea de mișcare a dușmanilor. Între  valea râului și Dealul Muntenilor era un coridor îngust care  le îngreuna turcilor libertatea de acțiune, iar în cealaltă parte a apei Bârladului până la Dealul Paiului, se aflau numai bălți și smârcuri mlăștinoase. Distanța dintre cele două dealuri este de cel mult 3 km, mult prea mică pentru a permite să se desfășoare o oaste de peste 100.000 de oameni.

Este demnă de remarcat tactica adoptată de marele voievod în acea mare bătălie care, la fel ca la Baia va folosi strategia careului prin care să-i prindă pe dușmani ca într-o menghine și să nu le dea libertate de mișcare. Era strategia conchistadorilor și a mercenarilor de elită a Apusului. El îi așteaptă pe turci cu trupele dispuse în poziții strategice, pregătite de luptă. Astfel, oastea de elită formată din Vitejii Măriei Sale și o parte din hânsarii secui care i-au venit în ajutor, au fost postați între apele Bârladului și Dealul Muntenilor, într-o zonă unde erau mai multe poduri. Este motivul pentru care  bătălia de la Vaslui mai este cunoscută sub numele de  Bătălia de pe Podul Înalt.

Pe Dealul Muntenilor, ascunse după dâmburi și vegetația abundentă Ştefan și-a camuflat grosul oștirii pentru atacul principal. Pe dealul Paiului a trimis câteva detașamente de oșteni care să acționeze numai în funcție de evoluția bătăliei, iar alte câteva detașamente le-a dispus în apropierea unui pod aflat la confluența Racovei cu Bârladul. Voievodul și-a stabilit punctul de comandă într-un loc mai înalt la confluența Vasluiețului, Vasluiului și Racovei cu Bârladul, poziție care îi permitea să urmărească toate mișcările păgânilor și totodată să conducă trupele prin semnale date cu buciume și trâmbițe.

Capcana astfel pregătită aștepta dușmanul să intre în ea. Acest lucru s-a petrecut în dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, o zi memorabilă în istoria neamului nostru, scrisă cu sângele vărsat de moldoveni pentru apărarea libertății și a identității de neam, pe care ar trebui s-o comemorăm cu smerenie, aducându-ne aminte în fiecare an de faptele de glorie înscrise de Marele Voievod.

Înfuriat de situația în care se afla, Suleiman pașa încearcă să intre în târgul Vasluiului unde spera să găsească hrană, apă și adăpost și să pună mâna pe Ștefan. Simțindu-se stăpân pe situație, în fruntea oștii imense pe care o avea, beylerbey-ul Rumeliei nu mai ține cont de nimic și asemenea unei turme de boi se avântă direct spre intrarea în târg. Cronicarii scriu că în acea zi pe lângă vremea ploioasă care era, de dimineață s-a lăsat o ceață atât de groasă că nu se mai vedea om cu om. După ce i-au primit în capcana pregătită cu grijă, moldovenii trec la acțiune. Primii care atacă sunt forțele de elită și secuii care lovesc puternic în dușman dându-i o lovitură năucitoare. Prinși în ploaia de săgeți și obuze avangarda otomană bate în retragere. Vine din urmă grosul oștirii condus de însuși Suliman pașa. Fără să bănuiască ceva, acesta trimite în luptă trupele sale de elită aflate sub comanda lui Mihaloglu Ali-bei. Pe moment, moldovenii bat în retragere împinși de mulțimea păgânilor. Din porunca lui Ștefan, detașamentele aflate pe celălalt mal al apei Bârladului dau semnal de luptă sunând din buciume și trâmbițe. Crezând că acolo se află Voievodul cu grosul trupelor, fiindu-le teamă să nu fie atacați din acea direcție, în rândul păgânilor se creează brusc un moment de derută care provoacă panică și învălmășeală, accentuate de ceața groasă care s-a lăsat. Buciumele sună și mai tare, prefăcându-se că se apropie de dușmanii. Fiindu-le teamă de un atac asupra flancului stâng, Suleiman trimite o parte din trupe spre podul de peste apele Bârladului.

În acel moment intră în luptă însuși voievodul cu cetele lui de viteji. Voievodul voia să-și încurajeze oamenii care pe moment au fost speriați de mulțimea dușmanilor. Deși mic de statură, călare pe calul său alb și îmbrăcat într-o ținută de culoare roșie care lumina în ceața care acoperea locul bătăliei, Ștefan părea ca un zeu coborât din cer pentru a ajuta Țara Moldovei. Aflat în mijlocul vitejilor săi , cu spada sa grea pe care o mânuia cu amândouă mâinile, secera ca un bun gospodar ogorul de lifte turcești aflat în fața lui.  

Lovite în flancul drept, oștile lui Mihaloglu Ali-bei se retrag spre apa Bârladului și spre mlaștina aflată la sud de râul Racova. Loviți și aici, turcii se afundă în mlaștini, unde mulți își găsesc sfârșitul. Păgânii aflați sub comanda lui Suleiman pașa încearcă să scape cu fugă îndreptându-se spre Dealul Paiului, dar nimeresc și ei în acea vale plină de mlaștini. Acum singura lor șansă era fuga și singura deviză, scapă cine poate. Până și Suleiman cade de pe cal în mlaștină fiind tras de barbă de un ienicer ca să nu se înece. Acesta îi dă calul lui și înconjurat de mai mulți călăreți, este în cele din urmă scos din acea vale a morții. Se spune că două zile a durat urmărirea turcilor care fugeau înspăimântați de ghiaurii de moldoveni. Mulți dintre ei și-au pierdut viața în timp ce încercau să scape cu fugă . Doar Radu cel Frumos și-a salvat pielea fără să aibă pierderi, fiind mai viclean și cunoscând mai bine locurile, voievodul Valahiei nu a intrat în luptă. În felul acesta Ștefan cel Mare obține una dintre cele mai mari victorii ale sale. Câștigă o bătălie dată în numele neamului său și pentru apărarea gliei străbune. Ce cuvinte de încheiere pot fi mai frumoase decât cele scrise de cronicarul polon Jan Dlugosz, un străin care l-a admirat pe Ștefan și l-a descris mai frumos decât am făcut-o noi vreodată:

O, bărbat minunat, cu nimic mai pe jos decât comandanții eroici de care atâta ne mirăm. În zilele noastre câștigă el, cel dintâi între principii lumii, o strălucită biruință asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici își petrec timpul numai în trândăvii sau războaie civile. Dlugosz în Historia Polonica

Celor care au citit aceste rânduri pe propun un moment de reculegere în fața memoriei marelui erou a cărui înțelepciune și vitejie a contribuit ca noi să mai fim astăzi aici, să ne păstrăm credința și să vorbim limba strămoșilor noștri. Să ne rugăm bunului Dumnezeu să-l țină în veci la sânul Său cel sfânt, ca de acolo să vegheze asupra urmașilor săi și poate că într-o bună zi îi va fi milă de noi și va veni să ne sară din nou în ajutor. Iar când avem timp să mergem la Putna și să ne închinăm cu evlavie celui care a fost și va rămâne pentru noi, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

Andrei Breabăn