Cezar STRATON

Motto. Cuvinte. ”Cele mai sincere cuvinte ale unei femei sunt cele pe care ea... la despărțire, nu ți le va spune! Niciodată.” (Tudor Mușatescu)

Momente.Am momente când îmi vine mintea la cap. Păcat că e doar în trecere!  

Dovadă.- O iubesc pe fiica dumneavoastră de 5 luni! - De unde pot să știu eu asta? - Mai așteptați 4 luni și o să vedeți.

Invitație.- Ieșim și noi la o cafea? - Păi nu ești căsătorit? - Ba da, dar vin singur.

Salvare.”Neplăcerile vieții ar fi cu mult mai mici, mai suportabile, dacă nu ne-am socoti, fiecare, personalități excepționale.” (Victor Eftimiu)

Rusia.”Nici Rasputin n-a corupt Rusia, nici Tolstoi n-a mântuit-o. Simple rezultante, aceste figuri reprezentative înseamnă cele două paroxisme ale sufletului slavilor asiatici.” (Victor Eftimiu)

Neveste.Un englez, un francez și un român se laudă cu nevestele lor. Englezul: - Soția mea este o lady, este deosebit de frumoasă, toată lumea întoarce capul după ea, iar eu, ca un lord, i-am cumpărat trei mașini, iar pentru fiecare mașină i-am asortat câte o haină de blană. Nu vă spun asta ca să vedeți cât de bogat sunt eu, doar ca să vă dați seama ce frumoasă este nevasta mea... Francezul: - Soția mea este deosebit de frumoasă și atractivă. În afară de mine mai are cinci amanți... toți activi! Nu vă spun asta ca să vedeți cât de libertină este nevasta mea, doar ca să vă dați seama cât este de frumoasă... Românul: - Maria mea are un c*r mare... Plăcerea mea este să-i dau una peste c*r dimineața când plec la serviciu, că-i tremură carnea uite-așa pe c*r. Și, când vin eu de la serviciu, încă mai tremură carnea pe c*rul ei... Nu vă spun asta ca să realizați cât de mare este c*rul Mariei, ci cât este de scurtă ziua de muncă la noi!

Ardeal.Zice-se că ardeleanul coboară pe Feleac spre Cluj, cu nevasta și copilul. Ajungând în dreptul Teatrului, copilul întreabă: - Tată, da' casa aiasta mare, cu doi căței pe ea, ce-a fi? - Nu știu, dragu' tatii. Apoi, în Piața Unirii: - Tată, da' omu aiesta de fier pe cal, cine-o fi? - Nu știu, dragu' tatii. În fine, lângă Parcul Mare: - Tată, da' la balta aiasta mică, oare cum i-a zice? - Nu știu, dragu' tatii." Femeia, atentă, respectuoasă la reacția bărbatului ei... și agasată de insistențele copilului, intervine: - Da' mai lasă-l în pace pe tată-tu, mă copile, nu vezi că-i trudit?! La care țăranul răspunde calm, cu bonomie ardelenească: - Lasă-l, femeie, pe copil să întrebe,  no... că numa' așa învață și el! PS Un super-banc... părerea mea...

Strategie.Un sfat dat unui tânăr, în perioada interbelică – acea epocă, așa-zis ”democratică” a României, - de ”albanezul” Victor Eftimiu: vrei să parvii, tinere!? E musai, întâi, să faci parte dintr-un partid politic. Apoi, dacă vrei să ajungi mai repede sus... negociază cu celelalte partide, în an electoral, plecarea ta din partidul care te-a promovat! Era prin... 1935. Valabil și în 2022, nu credeți?

Paștele cailor.”Tradiția spune astfel: atunci când Maica Domnului l-a născut pe Mântuitorul Hristos, în ieslea grajdului, animalele au luat și ele parte la mărețul eveniment. Se zice că pe cât de cuminți erau boii și oile, pe atât de gălăgioși erau caii din grajd. Ca mâhnire a faptului că pruncul nu avea liniște, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului se zice că le-ar fi spus cuvântul ca să nu se sature de mâncare decât o dată în an, la Înălțarea Domnului, când Fiul ei se va fi înălțat la Cer. În ziua în care caii „își prăznuiesc” Paștele și ei. Pentru un ceas, ei se satură de păscut iarba câmpului. Potrivit unor etnografi, această ”sărbătoare” populară ar fi de proveniență pur românească, mai exact din zona Transilvaniei. Se mai crede că acest obicei nu este de găsit nicăieri în alte spații culturale. Despre cele petrecute, în vechime, în Transilvania, aflăm: „În Evul Mediu, pe când în Ardeal exista o componentă multietnică și multireligioasă, sărbătoarea Învierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, când ungurii – catolicii, în general - își serbau Paștele, românii cereau – împrumutau - de la ei caii, ca să-și lucreze pământul, iar când venea rândul românilor să-și serbeze Paștele, aceștia își împrumutau caii ungurilor. Potrivit calculelor calendarului, se întâmplă doar o dată la 5-7 ani ca sărbătorirea Paștilor să cadă în aceeași zi. De aici a venit și vorba „la Paștele Cailor”, adică o sărbătoare rară. Cu timpul... expresia ”la Paștele cailor”, a devenit sinonimă pentru o promisiune neonorată sau amânată ”sine die”... Francezii – care n-au în tradiție ”Paștele cailor”, au găsit o altă zicală echivalentă (dar plină de ”sevă”) pentru a ilustra aceeași idee: a datoriei neplătite, amânate: ”ți-oi da datoria... au Grand Jamais”. Adică, tradus pur literal: ”la Marele... Niciodată”. Fain!