Compromisul – calea de mijloc

Faci prea multe compromisuri? Se spune că n-ai coloană vertebrală… Nu ai face un compromis nici în ruptul capului? Atunci precis eşti încăpăţânat ca un catâr! Zi de zi suntem puşi în tranzacţii sociale care presupun negocierea permanentă. Indiferent că este vorba despre job, relaţii de familie sau de prietenie, suntem provocaţi să mai şi lăsăm de la noi. Pendulând între cele două extreme, descoperim că a face compromisuri este o artă prin care ne putem atinge obiectivele. Totul e să ştim când să le facem, cu cine şi pentru ce!

Ce este un compromis?

Fiecare persoană are o definiţie proprie pentru acest cuvânt şi tinde să îi asocieze o încărcătură emoţională mai mult sau mai puţin neplăcută. În mod obişnuit, compromisul este privit ca o negociere între două părţi (persoane sau grupuri) care îşi doresc atingerea unui anumit obiectiv. Fiecare aduce la masa de discuţii poziţia sa şi este dispus să facă loc poziţiei celuilalt. Adesea se traduce în a lăsa de la sine pentru ca situaţia să fie, pe cât posibil, una de tip win-win.

Compromisurile au un rol adaptativ – ne ajută  să ne atingem obiectivele şi să depresurizăm relaţiile sociale tensionate. De exemplu, a face un compromis de genul ”eu iau copiii la şcoală, iar tu faci cumpărăturile pentru cină” are un rol constructiv şi ajută la armonizarea relaţiei de familie.

Pe de altă parte, a deveni martiri de ocazie şi a face de fiecare dată compromisuri ne pune în situaţia de a fi mereu cei care cedează şi de a acumula o energie negativă. În cele din urmă, această energie va afecta atât relaţia cu persoana pentru care facem compromisul, cât şi obiectivul în numele căruia am decis să facem compromisul. De exemplu, a face doar ce doreşte partenerul, fără a ţine cont de ceea ce îmi doresc şi eu, va determina ca dinamica relaţiei de cuplu să se dezechilibreze şi să nu se mai ţină cont de părerea mea în majoritatea situaţiilor. De aici până la a strânge resentimente, furie, frustrare şi a ieşi din relaţie nu mai rămân foarte mulţi paşi.

Arta asta se învaţă!

Încă de la vârste mici învăţăm să facem compromisuri. A cere unui copil să-şi strângă jucăriile înainte de a ieşi în parc reprezintă o tranzacţie în care ambele părţi oferă şi primesc. Mai târziu, compromisurile devin mai provocatoare şi mizele tot mai mari. Ca adolescenţi sau ca tineri adulţi, avem de făcut alegeri: cu cine ies, ce facultate sau job aleg, care îmi sunt priorităţile. Treptat, ajungem să le facem fără să ne mai dăm seama şi ele devin parte constituentă a activităţilor cotidiene Totuşi, sunt situaţii când a face un compromis pare incomparabil mai greu decât să hotărăşti cu cine ieşi la întâlnire sau ce culoare zugrăveşti sufrageria.

Iată câteva metode prin care să negociezi corect şi să nu simţi că a face un compromis presupune a merge cu o piatră de moară atârnată la gât:

O atitudine pozitivă: Când te aşezi la masa negocierilor, ai grijă să-ţi pui la pachet o doză bună de flexibilitate. A porni cu ideea că tu eşti cel care a împărţit dreptatea pe lume şi ceilalţi trebuie să adere la poziţia ta va aduce discuţia într-un punct mort în care singurele schimbări vor fi cele de decor: în loc să ajungeţi la un acord, este posibil să vă scoateţi ochii cu pixul (la birou) sau să vă spargeţi capetele cu vreo vază (în cuplu).

Cunoaşte persoana din faţă: NU te arunca singur în cuşca leului – nu toate persoanele sunt dispuse la a face compromisuri! Dacă te afli la aceeaşi masă cu cineva care preferă să îşi taie o mână decât să fie de acord cu tine, cel mai probabil vei pleca de la negocieri cu un car de nervi. Pentru a te asigura că nu pierzi timpul, porneşte de pe o poziţie deschisă, care să îl facă pe celălalt să ia aceeaşi poziţie. Întrebă-l pur şi simplu ce îşi doreşte, explică ce finalitate aştepţi tu şi apoi începeţi negocierea cu privire la drumul comun care să vă ducă pe fiecare la destinaţia lui.

Dacă dau, dai? A face compromisuri înseamnă şi a da ceva în schimb dacă persoană cealaltă se oferă să renunţe la ceva, la rândul ei. De exemplu, în cazul în care şeful a acceptat să îţi mărească salariul, eşti de acord cu o creştere a responsabilităţilor?

Ascultă activ: Înainte de a fi două persoane care se străduiesc să îşi atingă interesele cât mai bine şi mai repede, suntem oameni. A-l face pe celălalt să simtă ascultat şi chiar a fi atent la ceea ce are de spus îl determină să aibă o atitudine pozitivă faţă de discuţie şi, implicit, mai dispus să lase de la el la rândul lui. Războaiele moderne sunt, înainte de orice, politicoase.

Nu zice nu sau da din prima: Negocierea este mama succesului şi asigură partenerii că au depus efortul necesar pentru a obţine maximum de rezultate. Ceea ce oferă persoana din faţă chiar poate să îţi aducă beneficii la care nu te-ai gândit încă. De exemplu, dacă nu îţi place muntele, dar e iarnă şi sărbătorile nu sunt tocmai romantice la mare, probabil vei avea mai mult de câştigat mergând la munte decât dacă aţi petrece în localitatea unde staţi cel puţin 300 de zile pe an… Pe de altă parte, a zice ”da” foarte repede poate veni cu regrete ulterioare: a vinde casa părintească la un preţ mic doar pentru că ai nevoie de nişte bani va creşte starea de vinovaţie şi de regret în scurtă vreme. Calea de mijloc e cea mai bună, aşa că gândeşte rapid o schemă a avantajelor şi dezavantajelor şi evită răspunsurilor categorice, date în doi timpi şi trei mişcări.

Până aici! Sunt lucruri care nu se negociază. Indiferent de profesia pe care o ai, nu accepta să pui în discuţie anumite aspecte care privesc etica, responsabilitatea faţă de ceilalţi sau principiile de viaţă. A păşi peste cadavre aduce, mai devreme sau mai târziu, un preţ care va trebui plătit. Un şef care te roagă să trădezi un coleg sau o cauză în care crezi nu e un partener bun de negociere şi este posibil ca peste un timp să te ”invite” la compromisuri mai mari sau să te pună pe făraş cu prima ocazie – în mod clar nu are respect pentru oameni.

Gandhi spune că orice compromis se bazează pe a da şi a primi, dar până la valorile fundamentale ale unei persoane. A face compromisuri cu privire la principiile noastre este, de fapt, o renunţare pentru că dai şi nu primeşti cu adevărat nimic. Îţi asumi riscul?

Fără compromisuri – văzute ca situaţii în care pendulăm între a renunţa şi a impune – viaţa noastră nu este un proces autentic de creştere. Oamenii maturi sunt capabili să facă, din când în când, compromisuri sănătoase şi care aduc beneficii de ambele părţi. A fi inflexibil şi a crede că lucrurile pot ieşi mereu doar cum ne dorim ne va duce, mai devreme sau mai târziu, la eşec – indiferent că acest eşec se va numi divorţ, angajaţi neoneşti, şefi abuzivi sau prieteni care ne evită.

Mult succes!

Alina Croitoru