Vine Crăciunul. Ne pregătim de sărbătoare, dereticând prin casă. Scot mica icoană din pod, reprezentând pe Iisus, o șterg de praf, o agăț frumos în lumina instalațiilor care împodobesc casa.
Bradul e la locul lui, colindătorii se aud din depărtare, iar Hristos veghează de la înălțimea cuiului în care atârnă. Copii sunt nerăbdători să afle ce le-a adus Moș Crăciun, și își pun piedici în drumul lung spre paturi.
Alerg apoi spre cămară să aduc prăjiturile să le pun pe masă și totul este pregătit pe când colindătorii deschid ușa și pășesc sfios în casă. Acompaniați de o chitară veche, vocile lor înghețate ne încălzesc sufletul și înseninează bucătăria în care cu greu i-am înghesuit pe toți.
Sunt prea obosit să mai aud mesajul colindului, dar armonia notelor îmi gâdilă urechile și mă simt bine.
La sfârșit ne urează „Sărbători fericite” și pleacă grăbiți. Îi mai așteaptă o mulțime de prăjituri și-n altă parte.
Nerăbdător mă întorc la televizorul aprins care difuzează filme de Crăciun pe toate posturile și îmi ocup locul încălzit de dinainte. Seara se scurge repede și finalul peliculei mă lasă cu o întrebare: „De ce a trebuit să moară eroul?”.
Obosit, dar satisfăcut, mă îndrept și eu spre dormitor cu pas domol și închid întrerupătorul. Cu capul pe pernă, văd icoana lui Hristos apărând și dispărând în jocul luminilor care dansează în jurul bradului din mijlocul încăperii. Ceva mă deranjează și închid repede pleoapele, încercând să adorm…
„A mai trecut un Crăciun”.
(www.eseuei.resursecrestine.ro)





