Directorul executiv al Transparency International (TI) România susține, într-un interviu acordat agenției MEDIAFAX în contextul aniversării a zece ani de când organizația mondială a început să lucreze și la București, că România este încă în lumea a treia a Europei, iar corupția este intolerabilă.
În interviul acordat MEDIAFAX, Alistar vorbește despre cum a perceput evoluția României în cei zece ani de când există Transparency International România (TI-Ro) și despre problemele de parcurs ale statului român în acești ani.
Totodată, Alistar vorbește despre episodul în care s-a înscris la un concurs pentru o funcție de conducere la Agenția Națională de Integritate (ANI), despre momentul la care a fost propus pentru a prelua conducerea Ministerului Justiției, despre acuzațiile la adresa sa din ultimii ani și despre susținerea politică pe care a avut-o în anumite momente.
Prezentăm integral interviul acordat agenției MEDIAFAX de directorul executiv al TI-Ro, Victor Alistar:
Reporter: Domnule Alistar, ați fost jurnalist, apoi ați lucrat în administrație pentru a vă întoarce în „viața civilă”, într-o funcție de conducere a filialei românești a unui reputat ONG internațional. Cum s-a văzut România din aceste poziții?
Victor Alistar: Am făcut drumul acesta de a fi observator, ca jurnalist pentru societățile publice de radio și televiziune, după care, ca șef de comunicare, am lucrat în sistem, în administrație locală, administrație centrală. Nu mi-a plăcut ce-am văzut. Am încercat să fac proiecte acolo, unele mi-au reușit, parte dintre ele. Mi-am dat apoi seama de un lucru: indiferent de capacitatea profesională, sistemul administrației publice e un sistem ierarhizat, unde, din păcate, un politic incompetent pretinde că le știe pe toate, că dictează totul și cere execuție și atât. Atunci am spus că poate pot să-mi valorific ideile dacă sunt un partener, din perspectiva unui observator. Atunci am ieșit din nou din sistem, intrând într-o organizație cu un profil deosebit, cu o capacitate tehnică deosebită și care a avut valențele și chiar a fost și cazul să fie partener pe anumite aspecte.
R.: Cum ați perceput evoluția României ultimilor zece ani?
V.A.: Din rău în mai rău. A existat o tendință de profesionalizare, și în media, dar și în administrație. A fost probabil reculul perioadei 1996-2000. A existat după aceea, în perioada 2000-2004, un aspect mai profund tehnic. A fost probabil și perioada de integrare în NATO și UE, atunci a trebuit să fim oarecum conform cu nivelul de discurs, de limbaj, de politici publice, pentru că trebuia să facem pași. Exista un proiect de societate. După aia, când am ieșit din sistem, am văzut sistemul mai vulnerabil decât pare el din interior. În interior, sistemul este atotputernic față de propriii săi angajați. Din exterior el e mai mare cerșetor de aprobări de la think-tank-uri românești, europene, internaționale, la presă românească, internațională și așa mai departe. Dar merge din ce în ce mai rău pentru că ne-a dispărut proiectul de societate, merge din ce în ce mai rău pentru că principiul meritocrației și al specializării a devenit o glumă, o glumă proastă. Totul este pe pilăraie, pe incompetență. Investiția în capitalul uman în România este egală cu zero. Uitați-vă, de pildă, câți oameni din administrația publică fac cursuri reale, nu turism la mare și la munte? Câte ONG-uri au vrut să-și ducă propriii angajați la programele de formare profesională continuă pe aspectele care interesează. Câte organizații de mass-media au capacitatea să-și trimită oamenii la cursuri de formare profesională ca să înțeleagă mai bine limbajul, despre ce discută și așa mai departe? Acest lucru se simte și este din ce în ce mai rău în ultimii zece ani de zile, și este perspectiva mea și din interior și din exterior.
R.: Cum vedeți evoluția statului român în ultimii zece ani, din punct de vedere al integrității, al politicilor anti-corupție, al lucrurilor care interesează organizația pe care o conduceți?
V.A.: Aș putea să spun că văd chestiunea asta ca fiind o traiectorie mioritică, în care n-am făcut altceva decât să ne furăm căciula, să ne facem că facem și să livrăm pentru alții. Niciodată n-am avut capacitate de reflecție internă, să ne dăm seama că trebuie să livrăm pentru noi, pentru dezvoltare durabilă.
Sunt trei perioade pe care le văd eu în ultimii zece ani de zile. Perioada 2000-2004, care a fost perioadă de închidere a capitolului de negociere, în care vina este împărțită, dar e mai mare a autorităților de la București. Uniunea Europeană a aplicat un mecanism de peer-review, în care s-a venit inițial, s-a făcut o analiză și s-a văzut care sunt diferențele între ce au europenii și ce avem noi și au spus aici trebuie lucrat. Pe sistemul de cooperare s-a creat acel plan de acțiune cu timpi, cu măsuri, cu un calendar și așa mai departe pentru închiderea capitolelor pe mai multe zone, inclusiv Justiției și Afaceri Interne. În acel moment, România a propus măsuri legislative. Europenii au crezut, de bună credință, că dacă-i lege te-ai adaptat standardului, că dacă-i lege nu-i tocmeală. Problema cea mare este că românii au dat legea, dar n-au aplicat-o sau au aplicat-o prost. A se vedea legea accesului la informații, legea transparenței decizionale. Câți dintre oamenii de afaceri, dintre organizații, dintre stakeholderii principali la deciziile publice, dintre cetățeni sunt consultați pe bune cu dorința de a extrage o opinie, de a lua o decizie care vine din baza de constituenți sau în raport cu interesele stakeholderilor? Că nu tot mediul de afaceri este incompetent; aș zice dimpotrivă. Nu tot ce înseamnă laboratoare de analiză ale media – nu mă refer neapărat la acele zone ale media care acoperă evenimentul zi de zi, sunt zone ale media care fac analiză – nu sunt pregătite; ba dimpotrivă. Nu toate ONG-urile sunt nepregătite. Nu toți stakeholderii internaționali nu se uită cu atenție. Dar, din păcate, nici aceștia nu mai înțeleg nimic.
Asta a fost prima perioadă în care am vrut să arătăm „compliance”, conformitate cu standardele, și am făcut standarde. Dacă legea nu e standard de respectat, atunci ce poate fi? Deci e mai mult decât înțelegerea între două persoane, e regulă general obligatorie!
A doua perioadă pe care o văd a fost perioada 2005-2007, când UE și-a dat seama că lucrurile nu sunt chiar așa ca impact și a solicitat să aibă elemente de impact și de angajament politic. Ce a făcut România? România a folosit o tactică de care se folosesc foarte multe guverne occidentale și nu numai, și anume media internațională. A creat povești de succes, a creat eroi anti-corupție, care au garantant prin ei înșiși că sistemul se schimbă. Cum au dispărut eroii, cum sistemul nu s-a schimbat. Asta înseamnă că n-am făcut nimic sustenabil. Din nou i-am păcălit, dar de fapt ne-am păcălit pe noi. De ce ne-am păcălit pe noi? Pentru că, atunci când un investitor vrea să intre în România, știe că România este un mediu foarte corupt și că orice scandal de presă ar putea echivala cu o suspiciune legitimă. Asta înseamnă risc reputațional, iar pentru marii investitori asta înseamnă buget. Imaginea este capital. Deci ne-am furat singuri căciula.
A treia perioadă pe care o văd este după 2007, când nu mai putea fi pusă în discuție efectivitatea membership-ului la Uniunea Europeană, până în prezent, s-a creat acel mecanism de monitorizare. La acel moment, în 2007, am avut alegeri europarlamentare. Și, ca peste tot, și la Bruxelles politica-i politică. Interesele Partidului Popular au fost destul de puternice și link-urile între popularii români și popularii europeni au fost puternice, motiv pentru care rapoartele au fost mai degrabă o monitorizare a presei decât o analiză de fond. Ne-am conformat la acele benchmark-uri, care erau unele minimale, fără se ne uităm la nevoile reale ale sistemului. Uitați-vă la ce zic oamenii de afaceri, uitați-vă la ce zic jurnaliștii și la ce zic cetățenii! Pentru ei, integritatea publică e din ce în ce mai departe, corupția e din ce în ce mai generalizată, fenomenul endemic se extinde pe toate palierele. Asta este a treia perioadă.
R.: Cum se vede clasa politică românească, după zece ani de lucru într-o organizație care are preocupări pentru transparență, pentru integritate? Care sunt problemele politicienilor români în opinia directorului Transparency International România?
V. A.: Deși TI este o organizație care se bate cu hoția – corupția este hoție sub orice formă, să-i furi unuia drepturile la șanse egale când îți pui o pilă și când faci nepotisme în administrație este tot hoție – aș spune că principalul viciu al clasei politice este incapacitatea, incompetența, slaba gestiune a palierelor strategice. Noi nu am avut proiect de societate, cu excepția proiectului euroatlantic – NATO și UE – România nu a avut proiect de societate. Unu. Doi: investițiile minore în calitatea resursei umane, atât la nivelul laboratoarelor de cadre ale partidelor politice, cât și la nivelul administrației publice. Un alt factor a fost această ruptură ipocrită între mediul academic și intelectual, care a preferat să rămână în turnul de fildeș, și vulgaritatea și agresivitatea mesajului, pe sistemul „cine dă mai tare e mai tare”. Ca la marginea comunei. Și de-aia noi, ca stat, ne aflăm la marginea comunei. Cred că mai degrabă incapacitatea. Pe lângă asta lipsa de voință, pentru că au fost momente în care se puteau lua decizii.
Sistemul de construcție a finanțării partidelor politice, sistemul de construcție a relației politic-administrație-economic a fost de așa natură încât în România s-au creat două mafii paralele. Mafia politică, luată în sensul nu foarte dur al cuvântului, în care relațiile clientelare și relațiile care nu sunt bazate pe meritocrație și relațiile care sunt într-un sistem de castă au fost mai presus decât tema pe care trebuia să o slujească și care reprezintă de fapt elementul central al grupărilor politice, o ideologie, o viziune, o idee. Și a doua, despre care se vorbește mai puțin, care este aristocrația administrativă. Eternii baroni din administrație, directori din ministere și așa mai departe. Între timp au devenit mai puternici ca politicienii înșiși.
Protecția politicienilor prin soluții servite, care nu întotdeauna sunt în interesul general ci sunt mai degrabă în interesul aristocrației administrației este un risc, pe care îl vom conștientiza în momentul în care vom înțelege că România are o gravă incapacitate administrativă.
R.: Cum se vede, de la TI-Ro, calitatea actului administrativ în sine în România ultimilor zece ani?
V.A.: Foarte slabă, din mai multe motive. Un motiv este lipsa de proiect național, care e nenegociabil. Ar trebuie să se așeze oamenii în jurul unei mese și să spună: ne vom certa pe toate temele posibile, direcțiile astea sunt prioritare pentru România, putem să avem viziuni diferite despre aceste ține, dar nu putem să negociem țintele. Nu vom negocia țintele sub nici o formă.
Problema este că noi n-avem ținte. Și de aici îți vine și calitatea gestiunii. Gestiunea este una a situației de criză, a rezolvării problemei de moment. Nu avem o gestiune în prespectivă și nu avem o administrare a cărei valoare princpală să fie predictibilitatea. Pentru că gestionarul nu face altceva decât niște operațiuni tehnico-materiale, dar el trebuie să discute cu cetățeanul, să discute cu business-ul, să discute cu ONG-urile, cu sindicatele, să discute cu partenerii lui de afaceri internaționali și trebuie să fie limpede pentru toți în ce direcție merge cel care gestionează.
E ca la un consiliu de administrație: trebuie să fie foarte clar atât pentru angajați, cât și pentru membri, pentru acționarii băncii respective, care este direcția organizației. Din păcate din lipsa țintelor comune și a capacității de palier strategic mergem prost. Ce se întâmplă sub asta? Sub această gestiune a momentului avem ținte pentru a nu avea studii de fond, decizii fundamentate și ce se numește „accountability”. Să vin să dau raportul asupra efectelor deciziilor pe care le-am luat. Pentru că n-am un parcurs. Ce pot să fac în condițiile în care aceste lucruri nu există? Pot să fur pe rupte!
R.: După 10 ani, TI România a încercat multe, a și reușit câte ceva, însă multe inițiative au fost blocate. În opinia dumneavoastră cum a primit administrația de la București, în acești zece ani în care TI a lucrat în România, inițiativele organizației pe care o conduceți?
V.A.: În ăștia zece ani de zile, TI a fost o organizație care nu doar a criticat, ci a zis: „Asta nu e bine, iată o alternativă pe care noi o punem pe masă”. Întotdeauna. Asta a făcut diferența între watchdog-urile simple și noi, care suntem mai degrabă un think-tank. De aceea am avut inițiative, am avut 30 de politici publice, șapte dintre ele traduse în legi care au fost aprobate de Parlament așa cum au fost scrise, ceea ce e o performanță.
Din păcate, nivelul foarte slab de competență la nivelul decizional în stat, mă refer la mandatul ministerial, mă refer la experții din ministere, mă refer la timpul și aplecarea comisiilor de specialitate ale Parlamentului, nu au permis abordarea acestor lucruri în niște politici integrate și am ajuns să fim niște outsideri, niște membri de mâna a treia (ai UE, n.r.) care plătesc acum lipsa de capacitate economică, lipsa de credibilitate politică, lipsa de conecțiuni și lipsa de siguranță și de predictibilitate.
Noi ne-am propus să livrăm totdeauna ceva cu sistem, cu logică, cu perspectivă. În 2004, spre exemplu, am reușit să finalizăm codul de conduită pentru personalul contractual din administrație, unul mai bun decât codul de conduită pentru funcționari, valabil când eram eu în sistem. Plus încă alte câteva legi. Am impus, de pildă, transparența Parchetului, prin legea 480/2004. Până atunci erau niște bucăți de hârtie, de A5, care spuneau: „Vă comunicăm că, prin rezoluția cu numărul de mai sus s-a dispus, sub aspectul săvârșirii faptei D, soluția X.” Punct. Nu motivare, nu nimic. Am zis: „Domn’le, dacă procurorul e magistrat, cum e și judecătorul, să-mi dea și mie rezoluția in extenso sau ordonanța!”.
După 10 ani de muncă TI în România există o lege a accesului la informații, o lege a transparenței decizionale. România are o obligație de transparență a Ministerului Public, România are îmbunătățită legislația pe achiziții publice – nu e respectată, este o altă discuție. În plus, România este prima țară din UE care a pus în aplicare directiva privind spălarea banilor la persoane expuse politic, pe care nu știm să o exploatăm în relații cu alte instituții pe care deja le avem și s-a închis sistemul. TI România a reușit să schimbe prioritățile în agenda publică prin campania „Nu da șpagă!”, îmi amintesc de ea, în perioada 2003-2004, proiect aprobat în 2002. Am adus atunci problema corupției pe tapet. A fost la acel moment acaparată de unii dintre combatanții politici, care au și venit la guvernare pe această temă. Și de atunci a devenit o temă prioritară a țării. Asta a fost o schimbare, pe care TI România a introdus-o. A reușit să dea parte de sprijin în crearea de legislație și de mecanism instituțional. Am reușit să creăm în România legea privind protecția avertizorului de integritate, care îi permite unui om supus ierarhiei administrative să aibă libertatea profesională și respectul profesional de a nu urma ordine ilegale și de a avea dreptul să vorbească public despre acest lucru: un principiu de interes public oriunde în lume.
R.: Din toate astea câte se aplică cum v-ați dorit?
V.A.: Cele pe care le-am menționat se aplică așa cum le-am dorit, poate nu la scara la care ne-am dori să se regăsească. TI România a propus în ultimii 10 ani peste 30 de politici publice, din care șapte au fost pe legislație, opt au vizat cadrul instituțional și restul au fost pure politici publice, ca priorități. Dintre acestea, cele pe care le-am menționat și încă multe altele chiar se aplică. Vă dau un exemplu: legea avertizorilor de integritate. Este o lege care are 11 articole. Nu e pe sistemul românesc, o lege de nu pricepe nimeni nimic din ea. E o lege clară, simplă. Unu și cu unu fac doi: protecție în sistem administrativ, cu protecție în sistem judiciar, cu explicarea ariei de aplicare, cu explicarea principiilor atunci când ai situații între, situații complexe, ca să știi care-i cheia sol a portativului respectiv.
În practica judiciară, fiind o lege doar de 11 articole, ea are o practică unanimă a instanței de judecată în sensul legii, în favoarea avertizorilor. Unde este problema? Este la încurajarea oamenilor să adopte o conduită unde legea deja îi protejează. Practica judiciară nu se mai poate schimba. Repet, este o practică unanimă! Excepțiile au fost numai când au depus prea târziu plângerile și au ieșit din termen.
R.: Și, totuși, oamenii sunt speriați, oamenii nu vorbesc. Nu cumva este o diferență prea mare între nivelul aparent de integritate din instituții și nivelul de integritate perceput de oameni?
V.A.: Știți care este problema cea mai mare aici? Nici un fel de politici publice sau de acțiuni la nivelul statului sau la nivelul cetățenilor, la nivelul unor categorii profesionale, nu vor funcționa dacă nu reușești să sedimentezi niște valori. Și noi avem o foarte mare problemă cu câteva valori: curajul, solidaritatea, democrația, libertatea, răspunderea și responsabilitatea. Aici este marea problemă. Nu interiorizăm aceste valori. Și dacă aș putea să spun că TI România a avut un punct slab, a fost acela de a reuși să convingă cât mai mulți oameni să adopte o conduită la care sunt protejați.
Pentru că, repet ce vă spuneam mai devreme, am avut perioada 2000-2004 în care noi am adoptat standardele. Ele sunt acolo, sunt la dispoziția noastră. Trebuie să avem curajul să stăm în picioare și să spunem: „Nu. E de ajuns!”. Această criză economică și acest furt generalizat care există acum s-ar putea să fie momentul istoric în care ne-a ajuns cuțitul la os și vom vedea din ce în ce mai multe cazuri în care oamenii zic: „Nu. Gata, e prea mult, s-a ajuns la o limită”.
Strict în această problemă a avertizorilor de integritate, a așa-numiților „whistle-blow-eri”, tendința în peste 70 la sută din cazuri este ca șeful să nu ia o acțiune de represalii, dar în 30 la sută din cazuri, într-un mod abuziv, discreționar, incredibil de nelegal, șeful se răzbună. Omul ăla trece printr-o traumă, dar în instanțele de judecată au avut câștig de cauză toți! Și subliniez cuvântul: toți. Toți cei care au dat în judecată în termen. Instanța a obligat la reintegrare, s-a ajuns la schimbare de conducere, s-a ajuns la schimbare de lege.
Există un caz celebru pe adopțiile internaționale, venit la Centrul de asistență anti-corupție pentru cetățeni al TI, un alt mare succes al nostru. De la cazul respectiv a fost o reintegrare, și nu numai că persoana a fost reintegrată, dar conducerea a dispărut și, mai mult, s-a schimbat legea pe adopțiile internaționale. Asta a apărut de la un om, care a zis: „Băi, nu se poate, e prea mult!”. Deci lucrurile se pot face. Există într-adevăr tendința de represalii, dar mai mare este frica de represalii decât represaliile reale.
Un alt caz celebru este cel de la Agenția Națională de Integritate, unde ce s-a întâmplat? Conducerea – culmea! la o agentie de integritate – nu a deschis un dialog, nu a lămurit în mod transparent și responsabil lucrurile, ci s-a răzbunat. Ce-a făcut instanța? Le-a dat câștig de cauză oamenilor, cu tot șantajul pe care conducerea instituției îl putea face pe declarații de avere ale magistraților care au judecat cazul.
R.: Spuneați că ați avut și probleme, că inițiative, propuneri de-ale organizației dumneavoastră au fost refuzate până la urmă de administrația de la București. Care sunt acestea?
V.A.: Vă dau câteva exemple. În domeniul magistraturii am venit cu niște propuneri pentru a rezerva dreptul CSM de a fi singurul regulator în sistem. Când au apărut cele trei legi ale justiției, la care și TI a lucrat, unul dintre aspectele de filosofie a fost că nu Executivul, adică Ministerul Justiției, sau Legislativul face curat în sistemul judiciar, ci chiar cei din sistemul judiciar, și a fost creat acest CSM. El nu trebuia să fie un mecanism de sindicalizare, el trebuia să fie un mecanism prin care dădeai garanția asupra justiției că există un mecanism intern de corecție și de autoreglare, și de curățenie dacă este nevoie. Acele recomandări au fost respinse.
O altă problemă: când s-au creat programele de guvernare în 2008 și în decembrie 2009, le-am dat o listă de aspecte pe care în mod global trebuia să le pună în aplicare. Țintele de care vorbeam. Nu le-au introdus în programul de guvernare decât parțial și, dacă mă uit la execuție, deși e program de guvernare, nici pe alea introduse n-au făcut progrese. Era vorba de schimbarea calității guvernării. Prin standardizare, transparență, responsabilitate, parteneriat. Niște aspecte care reduc puterea discreționară. Nicio soluție anti-corupție nu este panaceu, dar poate să-ți ducă lucrurile la un nivel respirabil, torelabil.
În România este o situație a corupției intolerabilă! Nu au luat acele propuneri…
Sunt două exemple de zone în care nu au acționat. Și nu a fost decât o chestie de pură voință politică.
R.: Numele dumneavoastră a fost vehiculat și în legătură cu tot felul de poziții publice la nivel înalt. Nicio variantă vehiculată nu s-a și materializat. Îmi amintesc că ați fost în cărți la un moment dat pentru Ministerul Justiției, apoi ați intenționat să dați un examen pentru o funcție la vârf în Agenția Națională de Integritate (ANI). V-ați fi dorit o poziție publică la un asemenea nivel?
Eu cred că da, numai că, probabil, nu a fost momentul. Am și experiență de zece ani în învățământul universitar, și acolo am învățat o rigoare a abordării conceptelor, măsurilor, ideilor, într-un mod riguros, clar, așezat. Probabil că nu a fost momentul. Îmi amintesc, legat de Agenția Națională de Integritate, că mi s-a spus politic: „N-avem nici un motiv să spunem nu”, și-atunci au căutat un argument. Argumentul era copia buletinului meu – care dovedea că eu sunt candidatul și că nu vine cineva în locul meu la concurs – care nu era copie legalizată, ci era doar copie xerox. Ăla a fost argumentul. În acel moment am înțeles mesajul politic din spate.
Când a fost vorba de Ministerul Justiției, îmi amintesc că propunerea a fost unanimă de la mai multe partide politice, după ce s-au bătut care să-și pună independentu’, și cineva a venit cu o idee curajoasă. „Păi, chiar vrem? Hai să punem un independent!”.
R.: Cine v-a propus?
V.A.: N-am să dau nume. Am avut sprijin, la acel moment, din partea unui om pe care îl respect foarte mult și care se află în conducerea Partidului Democrat Liberal și, de asemenea, am avut acordul Partidului Social Democrat. Care a fost un acord al lor, nu a fost o inițiativă a lor, dar a fost un acord binevenit. Decizia finală a fost alta, și anume de continuitate. S-a înlocuit independența cu neutralitatea. Probabil că este mai bine așa. Văzând ce s-a întâmplat, cred că orice fel de soluție tehnică aș fi propus-o, orice fel de elemente de voință ar fi sfârșit ori prin remanierea mea din Guvern, ori prin refuzul de bugetare. Sunt două tactici care închid orice fel de reformă.
Mai era un altfel de obstacol. Este foarte cunoscut – și spun public – că rolul ministrului nu este să facă deal-uri pe dosare. Ministrul n-are de-a face nici cu dosarele și nici cu conducerea din magistratură. El trebuie să fie un foarte bun administrator. Să-și pună întrebarea dacă am nevoie de judecătorii, în condițiile în care orice IRTA te duce din orice comună în reședința de județ. Poate am nevoie să scurtez procedurile, nu să fac o mie de trepte de jurisdicție. Poate n-am nevoie să plătesc mai multe sisteme informatice la mai multe clădiri, poate am nevoie să reașez niște elemente pe taxa de timbru, nu? Chestiuni de administrare și de transparență.
Ei bine, nu a fost momentul! Și o accept cu mare seninătate. Asta a fost. Cred, însă, că era un alt mod de a pune problema, un mod în care se simțea și experiența mea de la Transparency, unde am lucrat foarte mult cu colegii noștri de la Secretariatul Internațional, cu cei de la alte chaptere ale mișcării Transparency. Cred, cred că aș fi avut capacitatea să mișc lucrurile, dar sunt absolut sigur că nu aveam capacitatea să rezolv tot. Pentru că o reformă nu începe cu un om și se încheie cu un om. O dezvoltare sănătoasă a unui sistem nu poate fi cuprinsă în durata unui ministeriat, dar cred că primul lucru pe care l-aș fi făcut ar fi fost să gestionez un pact între forțele politice asupra țintelor. Și ăla era un punct de la care puteam pleca. Nu cred că aș fi pornit cu ideea că trebuie să fie codurile lui Alistar sau că trebuie să-și pună Alistar șefi pe la parchete. Nu, nu asta trebuia făcut. Pentru România, pentru dezvoltarea sustenabilă, funcția e efemeră, e pe un mandat. Nu ești acolo de carieră, ci ești de moment. Trebuie să lași ancore de viitor în ceea ce faci.
R. În contextul acestor vehiculate numiri în funcții, dar nu numai cu acele ocazii, ați fost ținta unor atacuri, unor reproșuri legate de integritatea, de corectitudinea dumneavoastră. Aș vrea să știu cum s-au încheiat acele scandaluri și dacă vă reproșați ceva.
V.A.: E bine că puneți în așa fel problema, pentru că așa am încercat și eu să decodez. Și am înțeles un lucru: când cineva vorbește și deranjează, trebuie să aplici tactica „Uite cine vorbește!”. Și s-a aplicat o tactică de decredibilizare.
R.: Au fost acuzații întemeiate?
V.A.: Tentativa de decredibilizare a funcționat până la proba contrarie, proba adevărului. În ceea ce privește casa de la Primărie, niciodată nu am locuit în acea casă. S-a spus că am avut avantajul că, lucrând la primărie, mi-am luat casa cu pricina. Dacă aveam avantajul îmi luam o casă în care să mă pot muta, nu o casă care era ocupată abuziv, o casă care nu era liberă. Mai mult decât atât, niciodată nu m-am mutat acolo și niciodată n-am stat acolo, pentru că repartiția, în condițiile astea, nu s-a putut pune în aplicare. Deci de bine ce am beneficiat de sprijinul colegilor mei, în loc să-mi dea o casă viabilă, mi-au dat o casă neviabilă.
R.: Asta înseamnă că a existat o repartiție…
V.A.: A existat o repartiție pentru o casă de la Primărie, ca tânăr căsătorit. Când m-am căsătorit, am cerut o garsonieră, am primit o garsonieră, dar nu în blocurile noi, construite pe cheiul Dâmboviței sau la piața Alba Iulia sau în noile blocuri, ci o casă veche, care însă era ocupată abuziv, după decesul fostului chiriaș, de către cei care stăteau la etaj și care au ocupat și acea garsonieră. Deci niciodată nu am avut beneficiile acelei case, ca să lămurim lucrurile!
Mai mult decât atât, prin propria mea cerere am solicitat Parchetului să elucideze dacă declarația mea – cum se dă la notar, că nu am deținut nicio locuință, nu am fost proprietar și nu am mai primit nicio altă locuință după 1990 în București sau pe teritoriul României, declarație tip cerută – este sau nu este corectă. Parchetul a spus că este corectă, deci mă încadram perfect în punctajele cu pricina. Dar asta a fost mai degrabă o practică de decredibilizare. Dovada finală a fost limpede. Eu am dat o declarație reală, nu o declarație ca în cazul Mihăileanu.
R.: Ați avut vreun privilegiu în urma existenței acelei repartiții?
V.A.: Nu, niciodată, niciun privilegiu.
R.: Aveți vreo problemă de moralitate având în vedere faptul că erați angajat al Primăriei și ați primit o repartiție într-o locuință de la Primărie? Am înțeles că este o chestiune legală, dar aveți vreo problemă de moralitate?
V.A.: Nu. Nu am probleme nici din acest punct de vedere, și am să vă spun și de ce. Lucram, la acel moment, într-un departament care nu avea niciun fel de competență pe acest aspect. Nu aveam cum să am vreo influență asupra deciziei respective, sub nicio formă, Mai mult, departamentele care trebuia să aibă decizia, din motive de opinii ale mele, foarte clare – de multe ori le-am respins solicitările – atunci când a fost vorba să răspundă la o cerere legitimă și legală și-au bătut joc, dându-mi ceva neutilizabil. Deci cu atât mai mult nu simt c-aș fi fost în vreun fel avantajat din chestia asta, ba dimpotrivă, clinciurile interne m-au dezavantajat. Probabil că dacă eram din afară și dădeam o șpagă aveam o casă în care stăteam și acum, nu una cumpărată de pe piața liberă câțiva ani mai târziu, cu credit de la bancă.
R.: Repartiția aceea mai operează astăzi? Există vreun act care să ateste că acea casă este a dumneavoastră?
V.A.: Nu. Am deschis, la un moment dat, o acțiune de evacuare a locatarului ilegal și rezultatul a fost că, până la urmă, nu am putut să-l evacuez. Și atunci (repartiția, n.r.) a rămas neoperabilă. Nu mai știu dacă acel ocupant al imobilului mai stă acolo, dacă stă ilegal sau nu, dacă și-a făcut sau nu repartiția, habar n-am ce a făcut persoana respectivă. Ce pot să vă spun este că niciodată hârtia aia amărâtă pe care am avut-o în mână nu am putut s-o pun în practică, pentru că mi-au dat o non-soluție.
În plus, în condițile în care lucrând acolo, colegii mei, pentru că am fost foarte vertical cu toate documentele pe care mi le-au dat și le-am refuzat, mi-au dat o bătaie de joc, o non-soluție, nu mai am nicio așteptare în acest moment, plus că în acest moment nu consider că mai sunt un caz social. La acel moment eram absolvent de facultate, eram căsătorit, nu aveam locuință, la mama mea nu puteam să stăm noi, cei doi tineri căsătoriți, deci este limpede că am cerut o chestie firească. Punctajul în acel moment era: studii superioare amândoi, până în 35 de ani, funcționar public și salarii. Pe toate punctajele eram la maxim. Asta a fost, de fapt și de drept. Faptul că am primit o non soluție pe care nu am putut s-o pun niciodată în practică nu înseamnă că am avut vreun avantaj. Deci aici răspund la ce m-ați întrebat dumneavoastră, nu numai legal, ci și moral simt că nu am putut să am vreun beneficiu din chestia asta.
Doi. Legat de povestea de la ANI. ANI a venit și a făcut așa un joc legislativ, spunând că faptul că eram suspendat de la ANFP nu-mi permitea să fiu activist la Transparency International România. Fals. Tocmai pentru acest motiv m-am suspendat, pentru a nu cumula cele două funcții. Cum să fii în incompatibilitate dacă te suspenzi pentru a nu cumula funcțiile?
A mai venit ANI și a mai spus un lucru: „Da, dar suspendarea îți rezervă niște drepturi!”. Din nou fals, și vă voi explica și chestiunea asta. Cartea mea de muncă este la facultate, vechimea în muncă și în specialitate îmi curge la Facultatea de Administrație Publică, care este în specialitate oricum ar fi, pentru că este învățământ universitar de profil. Nu la ANFP am avut baza. Din 2002, baza mea a fost la facultate, deci nu avea nici acest motiv. Ce s-a întâmplat din punct de vedere juridic? Dosarul de la Parchet este limpede, că (procurorul, n.r.) nu a dispus începerea urmăririi penale. În instanță am câștigat primul proces cu ANI, instanța spunând limpede că procedura aplicată a fost nelegală.
De unde a pornit însă atacul ANI? În luna iunie anul trecut, (șefii instituției, n.r.) au reacționat la o cerere a mea publică, făcută în cadrul ședinței Consiliului Național de Integritate, de a lua în discuție plângerea unor avertizori de integritate. Reacția lor nu a fost să dea socoteală, reacția lor a fost să atace ONG-ul care solicita sprijin pentru avertizori și clarificarea unor lucruri. Poate nu erau reale, dar ieși cu argumente rezonabile ca tu, conducerea acestei instituții, să fii mai presus de orice bănuială și să dai credibilitate. Ele (plângerile avertizorilor de integritate, foști angajați ai ANI, n.r.) trebuia soluționate, nu mascate, și nu cu reacție de atac în contră.
Așadar, ce s-a întâmplat cu aceste acuzații? Eu spun că, din punct de vedere juridic, din punctul de vedere al tuturor structurilor din țara asta, cel puțin până la acest moment, nimic din aceste atacuri de presă – că au fost niște atacuri de presă de fapt, manevrate de o instituție a statului care e în afara oricărui control al aplicării și respectării legii – nu s-a dovedit a fi real. Deci, din acest punct de vedere, dacă discutăm despre credibilitatea unei organizații care se bazează pe aceste valori, lucrurile sunt clare. Pentru foarte multă lume au fost clare de când au apărut, că bat la ochi, dar era nevoie de hotărâri judecătorești, era nevoie de proceduri care să clarifice, conform legii, lucrurile.
Însă poți să te joci cu așa-zise povești pentru a ajunge la ce spuneam la începutul răspunsului meu: „Uite cine vorbește, ca nu cumva să mai vorbească!” N-am să accept asemenea șantaje mizerabile. Nu mi se face frică. La mine nu cad schelete din dulapuri. Să scrie ce-or vrea, or să plătească.
R.: Acest conflict al dumneavoastră cu șefii ANI a părut că se transformă, la un moment dat, în ceva mai mult mai complicat. A devenit aproape un război. Ce s-a întâmplat acolo? De la ce s-a ajuns la asta?
V.A.: Hai să clarificăm lucrurile. Care sunt pozițiile părților? Transparency Internațional România este o organizație neguvernamentală, principal stakeholder pentru toate instituțiile anticorupție și inițiator al acestor politici publice încă din 2004. Sub forma inițială – legea CNI, sub forma ulterioră – legea ANI a doamnei Macovei, trecută în Parlament prin sprijinul nostru când devenise ministru domnul Chiuariu. Poziția TI asta este. Care este poziția conducerii ANI? Poziția conducerii ANI este poziția conducerii unei instituții, unei autorități publice. Care are obligații de rezervă, obligații de transparență și obligații de responsabilitate publică. Eu, ca cetățean, ca organizație, întreb oricând, orice și ei au datoria să răspundă. Astea sunt cele două poziții ale părților. Dacă este un conflict între cele două poziții, întrebați-mă cine a depășit limitele propriului mandat. Al nostru, de watch-dog și de stakeholder, cerând ca această instituție să funcționeze rațional și nu să eșueze, cum, de altfel, la un an de zile distanță a și eșuat, din cauza comportamentului său administrativ și politic unori, sau mandatul conducerii, care a înțeles să facă o răfuială, o vendetta, utilizând mecanismele instituționale, ceea ce este abuz în serviciu? Este o întrebare la care nu vreau să dau eu soluția.
R.: TI-România a observat atent activitatea ANI. Mai mult, unul dintre membrii board-ului TI România este membru al Consiliului Național de Integritate (CNI), forul care veghează la independența operațională a ANI. Cum vedeți dumneavoastră funcționarea ANI în acești doi ani de activitate?
V.A.: ANI este un pilon instituțional în politicile de combatere a corupției. ANI, ca rol instituțional, trebuia să fie un mecanism de supraveghere și securizare a deciziei publice, nu un instrument contra persoanei. Pe mine mă interesează dacă o decizie publică este adoptată în conflict de interese, pe mine mă interesează dacă exercitarea unei funcții publice de decizie se face în condiții de incompatibilitate sau mă interesează dacă de pe urma competenței legale de monopol decizional, de prerogative de exercitare a puterii statului se creează avantaje nelegitime. Bun? Asta trebuia să facă ANI și sub legea veche și va trebui să o facă și sub cea nouă.
R.: Și a reușit?
V.A.: Nu, pentru că ANI s-a axat foarte mult pe vânătoare de persoane, pentru că asta i-a creat un avantaj simplu pentru media, pe piață. Când vorbești despre niște lucruri trebuie să vorbești cu subiect și predicat. În primul an, ANI s-a axat pe subiect. A uitat de valența instituțională a predicatului acțiunii sale, și atunci nu s-a mai dus pe ce avea de făcut – care e tot un predicat, „a face” – ci s-a dus pe „cine”. A vrut să intre într-o competiție de imagine cu DGA și DNA, ceea ce nu era rolul lor. Uitați-vă de pildă la rezultatele instituționale pe vechea lege. Câte decizii publice au fost anulate de instanță pentru că au fost adoptate în conflict de interese? Câte acte de gestiune au fost puse în discuție ca urmare a unei incompatibilități? Câte elemente de control al averilor au venit ca pornind de la decizii care ar fi putut să creeze beneficiu, și nu ca urmare a unor dosare deja deschise de DNA? Nici ăla definitiv… Sau de DGA, polițiștii de la Pitești. Despre ce vorbim aici?
Astea sunt elementele de indicator de impact al politicii publice care se numește instituția ANI. Nu și-a atins scopul și nu putea să și-l atingă atât timp cât cultura instituțională internă este de dictat, de autoritarism, de spirit nedemocratic, netransparent.
Cum să poată ANI să aibă rezultate sustenabile în instanță, cu excepția situației în care se joacă cu judecătorii c-au uitat să-și depună ei declarații de avere? Câte din hotărârile sau procesele ANI au ajuns să fie viabile și câte vor fi după CEDO, în condițiile în care procedura judiciar-administrativă este secretă? E contra a ceea ce spune CEDO. Deci e nesustenabil.
R.: Dacă pe vechea lege, declarată parțial neconstituțională, spuneți că ANI nu a putut să-și facă treaba, ce credeți că se va întâmpla pe noua lege?
V.A.: Noua lege a ANI este o cârpeală, o tentativă de a salva legea inițială a ANI în raport cu decizia Curții Constituționale. O politică publică, dacă eșuează, se redefinește pe fond, nu se cârpește. ANI poate fi încă o structură viabilă dacă se introduce auditul legislativ de vulnerabilitate, cum este, de pildă, în Moldova. Moldova are așa ceva. Dacă se duce pe securizarea deciziei publice, dacă face analize de vulnerabilitate la instituțiile publice, poate reuși. ANI nu e Parchet, ANI nu e Comisie de disciplină! Asta a vrut să spună Curtea Constituțională, și a fost mult hulită.
ANI, ca rol instituțional, nu este nici instanță, nici Parchet, nici Comisie de disciplină, pentru că ea, fiind autoritate autonomă, nu are voie să interfereze cu autonomia de voință a niciuneia dintre cele trei puteri.
R.: Dar ANI are rolul de a găsi oameni cu averi nejustificate și a aduna câte probe poate pentru ca dosarul din instanță să stea în picioare.
V.A.: O să vă surprind, acesta este rolul secundar al Agenției Naționale de Integritate! Rolul principal al Agenției Naționale de Integritate este să verifice conflictele de interese, să verifice incompatibilitățile. Relațiile politic-economic, relațiile administrativ-economic duc la conflicte de interese, duc la incompatibilități sau duc la decizii cu beneficii. Averea nejustificată este doar beneficiul final, este un scop marginal. ANI trebuie să pună în discuție dacă acele venituri sunt sau nu sunt în acord cu ce trebuia să primească omul, în regim fiscal, ca în Statele Unite, dar aia este o altă chestiune, este cooperare interinstituțională. ANI trebuie să lucreze în cooperare cu Oficiul de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
ANI nu este șerif, nu este jandarm public, este un pilon instituțional care lucrează în inter-relații cu alți piloni instituționali fără să-și uite menirea. Menirea lui ANI nu este să hăituiască persoana. Menirea lui ANI este să se ducă pe coarda deciziei și a vulnerabilității de integritate în sectorul public, că de aceea este o instituție administrativă. Câte decizii de alocare a banilor publici pe achiziții publice pe conflict de interese a mers ANI să facă, de pildă, în scandalul cu sălile de sport? Ăla e rolul lui ANI! Nu să hăituiască un parlamentar PDL sau altă calitate de partid, nu mă interesează, doar pentru că a apărut în mass-media. Nu ăla e rolul lui ANI, pentru că de-aia în instanță nu ține dosarul.
Până acum, ANI a avut rezultate statistice, cum face românul. Numără… Dar pe mine nu mă interesează să fac statistici, mă interesează impactul. Din punctul meu de vedere, susțin că nu a avut rezultate. Ca impact al politicii instituționale n-a avut impact. Dovadă că se fură mai abitir acuma decât se fura înainte. La toate nivelurile: administrație locală, centrală…
Din punctul meu de vedere, legea, așa cum ea este acum, este o cârpeală care nu răspunde nici nevoii ANI să-și continue eronata abordare de vânătoare de persoane publice, nici nevoilor opiniei publice, care așteaptă „capul lui Moțoc”. Dar, știți dumneavoastră, în România merge sistemul „capul lui Moțoc”. Foarte bine. Cine greșește să plătească, pentru că dacă n-ai exemple nu sperii, nu descurajezi. De acord. Dar nimeni nu se uită la faptul că dacă l-am schimbat pe Moțoc dar n-am schimbat condițiile în care Moțoc a putut să facă ce a făcut, succesorul lui, mai devreme sau mai târziu, răzpunzând comandamentului cui l-a pus, va face același lucru, pentru că instrumentele sunt la fel.
Eu, stat, n-am securizat sectorul public, eu nu m-am maturizat politic și administrativ ca structură instituțională a statului român de pe urma existenței lui ANI. Asta-i întrebarea la care trebuie să răspundem, când vrem, impactului unei politici publice. Este adevărat că vrem capul lui Moțoc, dar dacă noua politică publică pe ANI rămâne în continuare pe chestia asta, îmi pare rău, ne vom juca în ziare cu cazuri spectaculoase.
Și îmi amintesc despre jocul politic făcută de această agenție: s-a spus numele Johannis duminică seară, luni dimineață, prin comunicat, autosesizare ANI. Pardon? Despre ce discutăm? Ca să demonstrăm că nu poate să ocupe o funcție publică. Pe al treilea mandat din urmă câștigat, între timp câștigase de două ori alegerile. Cum să-mi fie mie credibilă o instituție care a închiriat un sediu secundar fără acord – sediu care nu s-a putut folosi pentru că nu era terminat, ca amenajări – cu 8.000 de euro, un apartament. Cum să-mi fie mie credibilă o conducere care, la momentul numirii ca secretar general interimar nu avea condițiile îndeplinite, și mi se spune că, vezi-Doamne, n-a exercitat funcția, că a fost salarizat diferit. Nu, când detașarea este cu un salariu mai mic se aplică salariul mai mare, cel de la minister. Asta nu înseamnă că n-a avut prerogativele funcției. Mai mult, avem dovezi. Ordine ale președintelui instituției, care spuneau circuitul documentelor, delegarea de competențe. Cum să cred într-o instituție de genul acesta, pentru că, repet, o instituție în care leadership-ul poate fi șantajabil, poate fi ținut în șah, poate fi ținut în căpăstru cu dosar pe la DNA sau prin alte părți, este o instituție vulnerabilă, nu este o instituție cu autonomie de decizie. Că în România „scheleții din dulap” și șantajul au viciat orice autonomie decizională a instituțiilor conform misiunilor lor legale.
Aș spune că ANI are o problemă de credibilitate, una de eficacitate și, în final, una de lege.
Pentru că noua lege, așa cum am spus, este o cârpeală, nu-mi dă nici o direcție. Nici cea care trebuia să fie pilon instituțional pe securizarea deciziei publice, nici cea de vânătoare de persoane. Deci n-are nici aia să facă, nici cealaltă. Măcar, în fosta lege, o strategie greșită avea instrumente. Că avea incapacitate e o altă poveste. Dar de principiu le avea, acum nu le mai are. Dar nici condițiile pentru ceea ce trebuie să fie n-au fost construite în noua lege, pentru că mandatul de la Guvern a fost pentru Ministerul Justiției: „puneți în acord legea cu decizia Curții Constituționale”. Decizia CC a amputat o direcție de acțiune, așa că trebuia redefinită politica publică. De aceea ce a ajuns în Parlament a ajuns cum a ajuns, nici nu contează ce-au tăiat parlamentarii, că nu mai era ce trebuia să fie.
Parlamentul nu a amputat legea ANI, asta este o altă dezinformare. Parlamentul a pus în acord decizia Curții Constituționale. Îmi pare foarte rău, dar cred că Parlamentul nu a amputat legea ANI. OK, a pus în acord ceea ce nu apucase să pună Ministerul. Problema este că trebuia să se redefinească politica publică de la Guvern.
R.: În acest context, cum vă așteptați să fie raportul Comisiei Europene, așteptat în câteva săptămâni?
V.A.: Raportul Comisiei va fi unul slab pe acest aspect, dar nu numai pe ANI. Trebuie să fie unul slab! Însă teama mea este ca nu cumva Comisia să dea din nou monitorizare de presă în care Parlamentul este de vină pentru incapacitatea Guvernului, pentru incapacitatea clasei politice per ansamblu și pentru lipsă de voință, pentru că legea cum a plecat la Parlament era o lege care era o struțo-cămilă. Criticăm Curtea Constituțională, care este suverană – dubitabil din punctul meu de vedere performanța instituțională a acestei Curți, e o altă discuție – și Parlamentul doar pentru că România nu are capacitate de previziune și de viziune în domeniul politicilor anticorupție. Aici îmi este teamă, că iarăși ne vom duce pe exemple colaterale și nu vom pune degetul pe rană. Oricum, raportul nu poate fi un raport bun, dar, pe de altă parte, nu are niciun efect.
R.: Ce semnale aveți la nivelul TI global despre documentul așteptat în iulie-august?
V.A.: Raportul, în mod general, va fi critic, însă argumentele pentru critică, dacă se întâmplă ca în precedenții doi ani de zile, nu vor fi cele reale și bine punctate, nu va fi pus degetul pe rană. Dar, per ansamblu, tonul raportului va fi critic.
Și ce nu înțeleg autoritățile de la București: ele se consolează cu faptul că nu se mai poate aplica nicio sancțiune. Conform Tratatului, cei trei ani au trecut. Numai mecanismul se poate extinde, nu și sancțiunea. Fals! Un raport neplăcut al Comisiei Europene ne afectează ca și capacitate de a opera pe piețele internaționale, de a atrage investitori. Or, în situația asta, pierdem economic. Rating-urile, rapoartele independente de monitorizare și de apreciere îți creează o mare problemă de credibilitate, iar credibilitatea reprezintă capital. Ai noștri nu înțeleg; ai noștri se culcă pe o ureche, crezând că nu se poate întâmpla nimic, pe sistemul „ne jucăm în găletușă, la noi, aici, în granițele noastre”, fără să înțeleagă că, vrând-nevrând, aderarea presupune o obligație a ta să fii la standard, ca să fii capabil să iei uzufructul membership-ului. Or, noi suntem atât de departe de a putea să luăm uzufructul, pentru că suntem în lumea a treia în cadrul Uniunii Europene, și nu înțelegem că noi, dacă facem reforme, le facem pentru noi, nu pentru ei. Ei trăiesc foarte bine cu piața de consum care este România, noi trăim prost din lipsă de capacitate de a fi inter-operabili pe această piață.
R.: La capătul a zece ani, din care șapte au fost de pregătire pentru aderare la UE și trei membership cu drepturi depline, concluzia e că rămânem în lumea a treia a Europei. Cum se văd următorii zece ani din punctul de vedere al directorului TI România?
V.A.: Eu sunt un optimist, deși probabil tonul meu de până acum a fost mai critic. Cred că am ajuns să conștientizăm că avem o problemă cu respectarea principiului meritocrației, cred că și factorul politic a ajuns să înțeleagă că are o problemă cu legitimitatea atunci când nu se consultă, adică transparență, cred că presiunea economică ne va face să înțelegem că reformele în justiție și afacerile interne presupun capacitate de a fi partener egal, credibil, cu ceilalți parteneri de pe piața internațională și cred că vom începe să pricepem că beneficiile integrității publice sunt în primul rând beneficii ce țin de dezvoltare durabilă, sustenabilă, ce țin de calitatea vieții, ce țin de restructurarea statului de drept.
Nimeni n-o să-și reloce afacerile aici într-o legislație a muncii haotică, nici un patron. Care-i beneficiul de funcționare proastă a justiției? E zero! Un dezavantaj!. Și care-i beneficiul forței de muncă de aici față de Ucraina? Deci ușor, ușor trebuie să începem înțelegem că integritatea publică reprezintă un mijloc de bunăstare și nu un scop. Și cred că deja au început să înțeleagă politicienii acest aspect.
Primii zece ani, dacă i-aș caracteriza, pentru TI au fost anii în care am creat instrumente, am făcut lobby pentru un design. Următorii zece ani pentru TI vor fi ani în care vom face advocacy pentru aplicarea lor și vom încerca să adunăm alături oameni care până acum au stat în turnul de fildeș și care sunt foarte valoroși. De aceea, la aniversarea de 10 ani, noi am lansat, și o vom pune în practică, platforma academică și civică pentru integritate publică. Sperăm să readucem în discuție o ierarhie a valorilor. Nu poți fără oameni și fără voință să miști nimic. Nici o soluție nu e viabilă dacă n-ai oameni competenți și dacă n-ai voință s-o pui în aplicare. O pui pe hârtie, o dai frumos, studii, rapoarte… Nu funcționează.
Am încrederea că următorii zece ani de zile pot fi mai buni, cu o condiție care ține de predictibilitate și de capacitate strategică: trebuie să ne stabilim ținte de societate. Trebuie să știm care ne sunt țintele pentru următorii 15-20 de ani de zile. Dacă avem ținte de urmărit pentru următorii 15-20 de ani de zile, vă garantez că în următorii zece ani se pot face lucruri.
