Viața vieții: realismul Euharistiei

Singurul vis care sălășluiește în profunzimea oricărui om este să iasă afară din vechea lui viață și să descopere acest „altundeva” prodigios despre care are un tainic presentiment… Fiecare știe sau simte mai mult sau mai puțin conștient că există o viață desăvârșită. Fiecare dorință, fiecare aspirație declară aceasta cu putere. Însă, cine va răspunde acestui strigăt al ființei? Hristos, El și numai El! El a venit în lume ca să ne ofere „viață din belșug” și să ne dea propria Lui „bucurie deplină” (Ioan 10,10 ; 16,24).
Creația – o poveste de iubire
Această extraordinară intenție este încă de la originile lumii, ea este chiar unicul motiv al creației Lui și singurul sens care susține toată istoria ei. Dumnezeu vrea să-Și împărtășească Slava, să-și răspândească Iubirea, El este Izvorul de Viață și de Bucurie.
Cu adevărat, Dumnezeu a creat omul ca pe o ființă căreia îi este în permanență foame, îi este foame de Dumnezeu, așadar dorința lui este infinită. De aceea, încă de la începutul Bibliei, lumea întreagă este oferită omului ca un ospăț universal. Dumnezeu, creând, binecuvântează toate lucrurile. Aceasta înseamnă că El Se face prezent și face din cel mai firav fir de iarbă un loc de comuniune cu omul. Dumnezeu sălășluiește în toate și prin toate îi face curte omului, caută să Se facă cunoscut și îi spune: „Te iubesc!”. Este ceea ce simțim noi în chip confuz, atunci când simțim frumusețea. Atunci suntem emoționați până în adânc, iar dacă privirea noastră este cu adevărat contemplativă, lăuntrică, se statornicește o relație vie și simțim, adeseori cu cutremurare, această Prezență Care strălucește prin frumusețe, fără îndoială Chipul lui Dumnezeu Însuși!
Nu există limită în această comuniune. Atunci când Dumnezeu le spune oamenilor, după crearea lor: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere 1, 29), El propune ca viața lor toată să fie o euharistie: „Luați și mâncați!”.
Dumnezeu este Iubire și El a creat omul „după chipul Lui”. Așadar și noi, ca și El, suntem Iubire. Ori iubirea nu are decât o dorință, aceea de a se uni cu ființa iubită, de a deveni una cu ea. Iată de ce omului îi este foame și iată de ce să mănânci este un act sacru, la cea mai înaltă măsură!
Dincolo de toată foamea, dincolo de toată dorirea, există Dumnezeu Care mă cheamă și mă invită să comunic cu El. Însă, dacă nu aud această cale în lăuntrul a toate, atunci mănânc ca să mănânc, pentru a-mi satisface dorința sau să o înec în plăcere, pentru a subzista sau a supraviețui. Lucrurile sunt dorite pentru ele însele, iar nu pentru Dumnezeu Care sălășluiește în ele… Golite de Prezența Lui, mă împărtășesc așadar cu neantul și cu moartea, căci niciun lucru nu-mi poate da Viață și nu-mi poate potoli foamea! Omul devine astfel dependent de lume, el cade în singura plăcere repetitivă, deoarece aceasta nu poate răspunde la infinit dorinței lui: să mănânci și să bei deschide spre o patimă în care „îți sapi groapa cu dinții”… Plăcerea este atunci un substitut sau o contrafacere a Vieții desăvârșite pe care Dumnezeu voia să o ofere omului.
Aici își au sorgintea răul și adevărata existență rea a omului. De aceea este numit „păcat originar”: păcat înseamnă, tradus în ebraică, „să nu ai țintă”, iar „originar” înseamnă „acolo unde începe acesta, acolo unde este sursa și rațiunea adâncă”. Omul își ratează viața când nu realizează pentru ce este creat – anume, să facă legământ cu Dumnezeu. Toată creația este o poveste de iubire vrută de Dumnezeu, și atunci când omul își deturnează foamea de Dumnezeu spre altceva, viața lui încetează să fie o părtășie. Este căderea în nenorocirea în care tot ce întreprinde omul fără Dumnezeu este viciat la origine și sortit eșecului… Omul, în loc să fie preotul care slujește cu bucurie darul vieții, în loc să binecuvânteze totul și să aducă mulțumire pentru că, astfel, participă la fericirea însăși a lui Dumnezeu prezent în toate, devine victimă și rob al lumii, într-o dependență servilă.
Ce înseamnă să trăiești?
Omul a pierdut „Viața vieții”, spune Fericitul Augustin, și de acum înainte nu mai trăiește decât în orizontalitatea animalică. Conștiința lui redusă privește doar în exterior și nu vede decât obiecte utile sau funcționale; ea menține astfel totul la distanță, ignoră taina lucrurilor și posibilitatea unei întâlniri. Este un univers de singurătate în care totul este nelocuit. Noi nu mai știm că cele cinci simțuri ale noastre ne-au fost date ca niște „ferestre deschise” spre nevăzuta Prezență, pentru a o întâlni. Nu mai știm decât să mâncăm, nu trebuie mai întâi „să ne hrănim” sau „ să simțim plăcere” ci, în chip esențial, să avem părtășie cu Creatorul Care ni Se oferă prin creaturile care sunt legumele, cerealele și tot ceea ce este pe masa noastră. „Pâinea noastră cea de toate zilele” este „pâinea substanțială sau supraființială”, după cum traduc Părinții. Nu știm mai multe despre faptul că oxigenul nu face pe nimeni să trăiască și că a respira mai înseamnă și să comunici cu Suflul Însuși al lui Dumnezeu Care ne viază (Facere 2, 7), că a privi înseamnă să descoperi transparența tainică a tot ce ne înconjoară, că a atinge înseamnă să experimentezi „senzația dumnezeiescului”. Astfel, viața cerească a devenit un iad în care ostenești pe un pământ blestemat” și unde „mănânci cu sudoarea frunții” (Facere 3, 17-19).
Iată adevăratul sens al păcatului în care trăim în fiecare zi. Păcatul nu înseamnă „să fi făcut răul” sau să fi comis o greșeală morală, să fii mediocru, ci să trăiești rupt de Dumnezeu, adică să iei darul fără Dătător. Nu mai există reciprocitate. Este un furt și o trădare, în care Iubirea încetează de a fi esența vieții.
În acest context Hristos Se va întrupa. Căci Dumnezeu este un îndrăgostit nebunește de om, de fiecare dintre noi, El lasă totul pentru a regăsi „oaia rătăcită”. Dumnezeu nu suportă ca omul să fie nefericit, ca el să plângă și să sufere, ca el să nu mai știe ce înseamnă să trăiești plenar și ca el să se dedice tuturor falșilor-dumnezei – acest lucru fiind arătat de-a lungul a toată Evanghelia… Atunci Dumnezeu devine Om și restabilește astfel legământul între cei doi, reciprocitatea de iubire în Iisus Hristos, Care deschide din nou calea unei vieți euharistice, adică de părtășie neîntreruptă între om și Dumnezeu.
Această comuniune este acum de o nemaiauzită desăvârșire, nemărginită și infinită în devenirea ei, căci într-o singură ființă, Iisus, Dumnezeu și omul sunt intim uniți. Tocmai această nebunie din iubire ne-o oferă Hristos la cea din urmă Cină, când Se dă ca hrană pentru ca și noi, oamenii, „să devenim dumnezei prin har”. Nu există nimic dincolo de această Împărtășanie căci, pentru ea, Dumnezeu Se face „carne din carnea mea și sânge din sângele meu” (Sfântul Grigorie Palamas, secolul al XIV-lea). Omul, devenind astfel o ființă euharistică în însăși substanța lui, regăsește viața euharistică din nou în toate lucrurile, căci lumea, și ea, este „trupul lui Dumnezeu”.
Așadar, euharistia încetează să fie un ritual de neînțeles la marginea existenței, un lux de prisos la sfârșit de săptămână, după ce viața a fost trăită și, în orice caz, în chip străin ei! Euharistia este Viața însăși a vieții, locul însuși în care înveți să trăiești. Iisus a spus „Eu sunt Viața”, „Eu am venit ca viață să aibă, și din belșug să aibă”, „Luați, mâncați!” (Ioan 14, 6; 10, 10; Matei 26, 26). Toată viața noastră trebuie să se transforme, să se „hristifice”, precum pâinea și vinul se transformă în Trupul și Sângele lui Hristos. Viața noastră este slujire a acestei noi nașteri în care ființa noastră devine liturgică, adică intră în Paștele lui Hristos pentru a trece, cu El, de la moarte la viață. Este Sfânta Taină a Bucuriei, o viață în sărbătoare! Ucenicul, întrupat fiind în această lume precum Stăpânul ei, înaintează cu fiecare zi în această dimensiune a Împărăției care este viața de înviat în Hristos. Pentru ca aceasta să nu fie niște simple cuvinte, fiecare Liturghie euharistică ne inițiază în această realitate într-un mod foarte concret, prin diferitele etape ale slujirii.
Să ai o direcție
Totul începe atunci când omul acceptă această viață cu totul nouă pe care Hristos vrea să i-o ofere, totul începe când se ridică din pat, se smulge din mocirla acestei lumi și își pune în acțiune libertatea. Simplul mers la biserică pentru a participa la Liturghie îi orientează libertatea și-i dă o direcție. Omul se deschide, săvârșește un act care este deja sacramental și intră în sinergie cu Dumnezeu. Atunci totul este cu putință!
Odată ajuns la biserică, ești în cer! Totul, într-o biserică ortodoxă, contribuie la covârșirea omului de bucurie și frumusețe: strălucirea Liturghiei, cântările, tămâierile, frescele și icoanele…, această „ambianță” de nedescris care este o pedagogie în care se pipăie cerul lăuntric! Împărăția este propria noastră profunzime, iar biserica, templul – în realitate, este fiecare om, fiecare dintre noi. În fața lui Hristos, ca Moise în fața lui Dumnezeu, suntem puțin câte puțin acoperiți de slava Lui, iar pe chipurile noastre se revarsă Lumina Lui (2 Corinteni 3, 18). Cei care pleacă de la biserică după participare știu ceva din aceasta.
La ce spun „da”
Prima intervenție a preotului la liturghie manifestă aceasta, atunci când intonează solemn marele „Trisaghion”: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de moarte”, umblând cu cădelnița în jurul Altarului, apoi când înalță Evanghelia în semnul Crucii, cântând: „Binecuvântată este Sfânta Treime…”. Astfel, încă de la început, Realitatea lăuntrică a toate, realitatea care cuprinde totul este revelată, fiecare primește harul de a înțelege scopul vieții lui, ținta tuturor dorințelor lui și interesele cele mai tainice, sensul ultim a tot ceea ce există. Omul este născut pentru a da slavă lui Dumnezeu!
Acestei extraordinare binecuvântări, care este începutul și sfârșitul a toate, poporul îi răspunde printr-un „Amin” nu mai puțin solemn. Acest „da” este, fără îndoială, unul dintre cuvintele cele mai importante care există. El constituie Adunarea, îl face să conștientizeze faptul de a fi acolo, unitatea lui în asentimentul de a-I urma lui Hristos și de a accepta darul unei alte vieți. Prin acest consimțământ, Adunarea este fermentul unei noi umanități. Dar acest „Amin” este, de asemenea, acel „da” al fiecăruia, personal, prin care se aseamănă lui Hristos întru Care „nu a fost da și nu, ci da a fost în El” (2 Corinteni 1, 19). A fi „da” înseamnă să deschizi viața Vieții, înseamnă să descoperi și să simți că, binecuvântând toate, Cel Viu Care sălășluiește în toate și în tot evenimentul Se arată pentru a ne călăuzi dinlăuntru. Este vorba despre un mod de a fi și de a asculta. „Iată, stau la ușă și bat”, spune Hristos în Apocalipsă (3, 20). El bate la ușa clipei prezente și nu în altă parte, dacă spun „da”, adică dacă sunt una cu această clipă, tot Hristos este Cel care intră: „Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului!”.
Să te lepezi
Această tainică Prezență de dincolo de toate este acum revelată prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Este cea de-a doua parte a Liturghiei. Datorită lecturii textelor Vechiului Testament, al Epistolelor și a Evangheliei, noi învățăm alfabetul pentru a citi și a descifra sensul evenimentelor zilnice și ale istoriei. Cuvântul ridică vălul aparențelor și ne pune în legătură, în comuniune cu taina pe care acestea o ascund. Aceasta ne obligă la o mare lepădare: să renunțăm la vederile lumii și la interpretările ei orizontale, la proiecțiile și la cele apropiate nouă, la prejudecățile noastre, spre a primi duhul lui Hristos și a gândi ca El, nu ca ziarul nostru…
Noi suntem „extro-determinați”, spun sociologii. De către cine, de ce? Cuvântul lui Dumnezeu ne curăță, taie parâmele și ne slobozește de condiționările psihice. El este o „sabie” (Efeseni 6, 17) care taie în ceea ce constituie obstacolul vieții, înlănțuirile noastre și dependențele noastre, vina noastră și rușinea noastră – ceea ce Carl Jung numește „umbră” și care umbră ne desparte de ceea ce este mai bun în noi înșine, de identitatea noastră profundă. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează ca o Sfântă Taină cu puterea lui lăuntrică, ne trezește la această realitate care suntem și ne înrădăcinează în dimensiunea noastră ontologică, cea a ființei noastre care purcede în fiecare clipă din Dumnezeu, precum pârâul din sursa lui.
Sfânta Scriptură, vehiculată de Liturghie, are o virtute „ mistagogică”: aceasta înseamnă că ea ne introduce în simțirea eliberatoare a lui Mesia nu doar prin inteligență, ci prin deschiderea celor cinci simțuri lăuntrice în care omul în întregime participă, trup – suflet – duh. Noi suntem infinit mai aproape de Dumnezeu prin simțire, decât prin gândire. De aceea, de la început până la sfârșit, Liturghia formează trupul care este expresia însăși a lăuntricului nostru, să mă las atins de Dumnezeu și să devin fizic conștient de sălășluirea Lui. Logosul, Cuvântul Se face trup, în sensul propriu al cuvântului.
Marcel Jousse a arătat cum omul, pentru că este un mimeur prin fire, repetă în microgesturi în forul lui lăuntric ceea ce cele cinci simțuri ale lui percep în exterior. Este vorba despre o transmitere directă, iar nu osmoză – așadar, o veritabilă întrupare a Cuvântului. Jousse numește acest fenomen „intususcepțiune”, din latină: „să primești în lăuntrul tău”. Este o totală asimilare, în sensul biologic al cuvântului, deoarece Cuvântul transpus prin auz (lectura textelor și cântarea), prin văz (frescele, icoanele, jocul liturgic), prin miros (mireasma multelor tămâieri), gust (numinosul, „flacăra lucrurilor”, atmosfera sacră) și pipăit (participarea trupului), Același Cuvânt este, în cele din urmă, mâncat și băut la împărtășanie, atunci când va fi devenit Trup și Sânge al lui Hristos.
Să te dăruiești
Această formidabilă transmutare este semnificată acum de actul următor, ceea ce se numește „Intrarea Mare”, în care sfintele daruri, pâinea și vinul, sunt aduse pe Sfântul Altar în timpul unei procesiuni lente și foarte somptuoasă, în cântarea imnului Heruvimilor. Noi nu-I oferim lui Dumnezeu pâine și vin, ci această hrană fiind făcută pentru a trăi, este în realitate viața noastră pe care noi o dăruim cu toată profunzimea ei: pâinea noastră cea de toate zilele, vinul bucuriilor și suferințelor noastre. Însă prin această pâine făcută din grâu și acest vin provenit din vie, toată creația I-o oferim, în cele din urmă, lui Dumnezeu. Aceasta regăsește aici orientarea ei primară ca și cort al lui Dumnezeu, loc al Legământului, iar omul își regăsește rolul primordial de a fi slujitorul uimit de această relație cu cosmosul. Relație de iubire în care omul, după ce a exersat „lepădarea”, reînvață acum să „se dăruiască”.
Toată procesiunea simbolizează această „mișcare spre”, dăruire de sine până la abnegație, ceea ce este propriu spiritului uman, al persoanei,ceea ce noi am numit identitatea noastră sau taina ființei noastre personale. Natura persoanei noastre, a „eului” nostru profund se caracterizează prin dăruire, deoarece suntem „după chipul lui Dumnezeu” Care este Iubire, Dar prin excelență; în timp ce, în mândrie, viața se păstrează pentru sine, este anti-abnegație, o viață moartă. Dimpotrivă, în dăruire – moartea față de sine este, în realitate, o naștere în desăvârșire. Omul care moare de bunăvoie naște spre dumnezeiasca viață. Învățăm aceasta la Liturghie, însă spre a o trăi mai apoi, în orice clipă. Dincolo de lucrurile cele mai banale ale vieții, există moartea și învierea. „Da”-ul la care am fost chemați încă de la început este o cale lungă, o cale care trece prin cruce – căci a iubi ceea ce nu este de iubit, să asumi cu iubire inacceptabilul, acestea ne răstignesc „eul” de care suntem stăpâniți.
Însă, acest mod de a te dărui în orice moment, aici și acum, să devii una cu ceea ce se întâmplă, Îi îngăduie lui Dumnezeu să fie Dumnezeu și să ne aducă la adevărata Viață. Cu adevărat acest „da” ne face să devenim una cu Hristos Care este în lăuntrul a toate și a tot ceea ce se întâmplă. Adevăratul centru al procesului liturgic este El. El este călăuza noastră în urcușul duhovnicesc în această mișcare de abnegație și ne ia cu Sine în propriul destin. El singur S-a dat în totalitate, jertfa Lui era desăvârșită. De aceea, această procesiune simbolizează intrarea lui Iisus în Ierusalim pentru a-Și trăi acolo moartea și Învierea. Acum, la fiecare Liturghie, El împărtășește acest har cu noi, El este Viața vieții noastre. „Hristos este Paștile nostru”, spune Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 5, 7), dimpreună cu El murim și înviem, până ce transfigurarea noastră este totală.
Să te abandonezi
Pâinea și vinul pătrund în Sfânta Sfintelor și sunt acum pe Altar. Darul nostru merge până la abandon. Nu ar trebui să vorbim despre etape succesive ale Liturghiei, ci mai curând despre o singură mișcare în care fiecare etapă conține totul și se continuă cu următoarea, o singură mișcare ce, totodată nu încetează să ne smulgă acestei lumi a întunericului și ne transformă spre a ne face părtași Cereștii Împărății. Când omul se lasă deposedat de bunăvoie de el însuși, abandonându-se, el este deja în stare de primire și de dăruire. Însă măsura dăruirii, după cum spun Bătrânii, este de a fi fără de măsură, total abandon. Precum lutul intră în mâinile olarului (Ieremia 18,6), destinul nostru se așază în mâinile lui Hristos, cele două destine ale noastre se amestecă, pâinea și vinul vieții noastre devin Trupul și Sângele Lui, abandonate în El.
Suntem în partea centrală a Liturghiei, care se deschide cu o imensă rugăciune de mulțumire adresată Tatălui ceresc, Izvor a toate darurile și Făptuitor al minunilor pe care le lăudăm. Numai prin puterea nemaiauzită a rugăciunii de mulțumire, de laudă, se deschide Cerul, face din inima omului tronul lui Dumnezeu și face cu putință tot ceea ce urmează. Iisus arată aceasta limpede când, în seara Cinei celei de Taină, înainte de „a se da”, ia pâinea, mulțumește mai întâi, după care urmează minunea: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu dat vouă”, după care la fel face cu paharul cu vin: „Luați, beți, acesta este Sângele Meu vărsat pentru voi”.
Când preotul în altar reface aceste gesturi și spune din nou aceste cuvinte, el nu repetă trecutul și nu pomenește o amintire, nu este un ritual magic sau un mim evlavios, ci Realitatea însăși. De la Cincizecime, Duhul Sfânt a pătruns toate, veșnicia sălășluiește în timp, iar timpul s-a deschis unui veșnic prezent. Atunci când slujim Liturghia, suntem cu adevărat pe Golgota și, în dimineața Paștelui, trăim realmente Cina cea de Taină, moartea și Învierea lui Hristos, aici și acum, concret, ca martori oculari; iar când preotul spune: „Acesta este Trupul Meu… acesta este Sângele Meu…”, auzim cuvintele și glasul Însuși ale lui Hristos!
Aceasta este cu putință datorită puterii Duhului Sfânt, care este invocată în acel moment peste pâine și vin. Focul pogoară atunci la fel de real peste Altar. Mulți sfinți l-au văzut fizic, cu ochii lor, în cursul istoriei, însă toți îl văd cu ochii credinței lor și îl simt cu bucuria fremătândă a întregii atmosfere… Și credința ne ajunge, și bucuria noastră ne covârșește… Minunea este acolo cu întregul ei realism: nu mai există pâine și vin, ci Trupul și Sângele lui Hristos Cel Înviat.
Creștinul ortodox nu a pus niciodată în această privință întrebarea „cum se petrece aceasta?”, ci se prosternează într-o totală cutremurare, dinaintea iubirii nebune a lui Dumnezeu. După cum spune Heidegger, este mai important să te lași cuprins, decât să înțelegi. Noi suntem dinaintea unor fapte: Hristos este Dumnezeu, luându-Și asupra trupul nostru și sângele nostru, pătrunzând astfel în „substanța” omului, omul moare și înviază în Hristos și cu El! Nu există viață decât numai în Dumnezeu, El este Viața însăși și afară de El, totul este mort.
Astfel, fiecare Liturghie este un Paște, și de aceea și toată viața noastră este pascală. Prin abnegația, suferința și moartea Lui, Hristos a lăsat să intre în El toată angoasa lumii căzute, iadul condiției umane aservite urii și minciunii, suferința noastră și viața noastră stricăcioase, totul – până la ultima dintre contrarietățile noastre – a fost nimicit de El și scăldat în lumina Învierii Lui. Nimic altceva nu mai poate avea ultimul cuvânt… Mormântul însuși se transformă în cămară de nuntă, Hristos Cel Înviat este Mirele Care vine la noi, în mijlocul fiecărui necaz. Nu există alt sens al istoriei decât Paștele lui Hristos, el este fermentul care acționează în mijlocul fiecărei clipe: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice, care țineau pe cei legați, Hristoase… Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul, și pământul, și cele dedesubt. Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine… Deci să prăznuiască toată făptura… că a înviat Hristos, bucuria cea veșnică !”.
Să renaști
Iată de ce și pentru ce ne împărtășim la sfârșitul Liturghiei, împărtășania este adevărata noastră renaștere. „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”, spune Sfântul Pavel (2 Corinteni 5, 17). Să mănânci Trupul și să bei Sângele lui Hristos mort și Înviat datorită Focului Duhului Sfânt pe care ni-l dă înseamnă, așadar, să fii literalmente asimilat nemaiauzitului a ceea ce tocmai trăim în timpul Liturghiei, căci „devenim ceea ce mâncăm”. Ospățul mesianic ne asimilează, în sensul propriu al cuvântului, în Hristos Cel Înviat trupește: Carnea Lui este carnea mea, noi suntem „împreună-trupești”, iar Sângele Lui curge în venele mele, suntem „consagvini”. Este vorba despre o reală transfuzie. „Duhul ni-L insuflă în noi pe Hristos. până în vârful degetelor”, spunea Sfântul Simeon în secolul al XI-lea. Este o transformare totală a ființei noastre.
Atunci, această iubire nu mai are limite. O inimă învăpăiată poate aduce focul în lume, avem pildă toată istoria sfinților, pentru a aduce această mărturie. Acolo, în inima omului, Sfânta Taină a Altarului este, în același timp și „sfânta taină a fratelui”: nu există decât o Iubire și nu există decât o Bucurie, și aceasta este Bucuria pascală. Ea este răspunsul la toate problemele lumii acesteia. După cum scrie Părintele Alexander Schmemann: „Dar gratuit, această bucurie are o putere transformatoare, singura putere realmente capabilă să aducă o transformare în această lume. Ea este pecetea Duhului Sfânt în Biserică, pentru ca Biserica să fie martoră la aceasta și să transforme lumea prin bucurie. Acesta este rolul sărbătorilor creștine…”.
Lumea aparține celor care au bucurie în inimă. Dumnezeu ne-a creat pentru ea. Bucuria sau mulțumirea (în greacă „eucharistie”) ne smulge din alienare și ne redă libertatea. Ea este „viața preaplină”, pentru că ea este Hristos Însuși. Așezată în lume, asupra fiecărui eveniment, asupra fiecărei clipe, mulțumirea ne permite să le recunoaștem dumnezeiasca proveniență, să vedem în toate un dar al lui Dumnezeu și să regăsim atitudinea euharistică în ceea ce privește viața noastră, să recunoaștem că, în cele din urmă, totul este o Sfântă Taină și viața însăși o Liturghie. Recunoștința este marele antidot la toate nenorocirile noastre și dinamismul însuși a toată transfigurarea.
(Alphonse Goettmann, Doxologia.ro)