Unul dintre uriașii literaturii române contemporane, nemțeanul Adrian Alui Gheorghe, scria, pe coperta de gardă a cărții „Sub un maldăr de lună”, că „Vasile Zetu se lasă vorbit de propria poezie, ronțăit de încheieturile versului, zimții dintre cuvinte or să-i zdrobească într-o zi degetele care s-au încleștat de marginile aerului, partea cea mai concretă a lumii în care viețuim-supraviețuim”.
Vasile Zetu, „poet talentat, discret ca o amforă la care partea nevăzută, din interior este cea mai tentantă”, a ales să trăiască-supraviețuiască în creierul munților, la Crucea, ca dascăl neostenit, dar care, din perspectivă lirică, deja își zărește chipul drept „hologramă a morții”, nu din pricina că l-ar preocupa sfârșitul definitiv, ci mai curând dintr-o vagă lehamite față de lumea tot mai pustie, mai depersonalizată, în care poemul lui este „un scoc pentru lacrima / scursă pe șoaptă”, atunci când „armura cuvintelor / o risipește”.
Vasile Zetu este un poet adevărat, profund, care poartă „o amuletă / din cornul licornului” („Doică a morții – / Trupul meu va renaște / În ceruri, cândva?”), iar esențializările spre care a ajuns, zgârcenia cu care folosește cuvintele, insinuând, parcă, tăcerea ca deplină poezie, după cum postula Iulian Vesper (în varianta lui Zetu: „Îngenuncheată / În stranele gândului / Runa tăcerii”), înseamnă și o disperantă închinare („Cuvântul proscris, / Tras pe roata damnării, / Urcă în cântec”), dar și o tragică înfruntare a timpului, a nisipului „prelins / din clepsidra în cioburi” (aforistic, tulburător și poetic spus: „Posteritatea / Construiește destine. / Viața le surpă”).
Vasile Zetu își cioburează până la „cioburi de iarbă” intrarea în armonia universală, ba „frunzărind o femeie / ca pe o carte”, ba privindu-și „trupul / dezrăstignit, pe cruce / i-a rămas nimbul”, așteptând să-i crească aripi, cu care să se târască pe cer, cum spune într-un memorabil poem.
„Gramatica tăcerii / Clevetitoare”
Pe cât de discret, pe atât de mare poet, care renunță la „frisoane estetice”, dezhămând „mârțoaga retoricii / împleticită”, pentru a se abandona, în concretețea materială unică a aerului (aerul, logodnă a Cerului cu Pământul, în mitologia antică, dar și în cea creștină de până la Sfântul Ioan Damaschin), unui „roi de cuvinte” („Spondeii muțeniei / Murmurând cântul”), în condițiile în care a observat, prin trăire, cum că și „cuvântul rostit” se află, pururea, „în coliziune cu / pagina albă”, bătălia-sacrificiu pentru creație („fiara tăcerii” – „Suferință mocnită / Este poemul”) „încropind umbra” și „înjghebând piramida / unei noeme”, din nevoia aproape nepământească de a găsi „trupul ideii”, tot acest demers, care nu ține de civilizația umană, de cultura socială, transformându-l într-o „piatră însângerată / sub pasul clipei”.
Poezia, această incomparabilă „gramatică a tăcerii”, dar și „oul dogmatic”, își caută și își găsește adesea contururile („O scrijelire / Pe o geană de nor / Este poemul” sau, într-o formulare mai curmezișă, „Cuvinte stoarse / În menghina gândului / Varsă poemul”), așa cum și poetul se află pe sine, se descoperă inutilitate cu inutilitate, în planul civilizației umane, și tăietură pe cer, în dimensiunea nepătrunsă, nedeslușită, deși închipuită („Scribul disforic / Arhivează tăcerea / Filă cu filă”, poetul fiind și „Cuvântul uitat / La casa de amanet / A poemului”).
„Pasărea echivocă / A morții, în zbor”
După Vasile Zetu, discipol cuminte al lui Giuseppe Ungaretti („Moartea / Se arvunește / Trăind”), viața există „în racla nopții”, acolo unde sunt „stele trase pe roata / nopții” („Dihotomie: / Sufletul se înalță, / Trupul se stinge”), dar viața nu înseamnă atât un lăuntric, pe cât un jur-împrejur cu „degringoladă-n cireși”, cu „ierbi ponosite-n / alambicuri de rouă”, cu „o îmbulzeală de orbi / pe esplanadă”, cu un „aprilie năzuros / pistruiat cu brândușe” sau cu „păstrăvii sprinteni / sub ghilotina apei”, toate aceste repere constituind „habitaclul speranței”, deci instinctul optimist care dă putere de înfruntat existența.
„Sub un maldăr de lună”, carte apărută în Editura „Conta”, dezvăluie și deslușește (doar pentru inițiați) un mare poet al contemporaneității noastre, Vasile Zetu, cel care este „o trâmbiță / în labirintul tăcerii”, trecând „prin ființă / discret, ca năstrușnicii / gnomi ai tăcerii”. Din nefericire, (ne sau anti)civilizația zilei ignoră, ba chiar se dezice de valorile care contează, pentru că durează, Vasile Zetu fiind un astfel de tezaur viu și neursit morții.
