Vânătorești… și nu numai. (5). Abuzuri

Motto. ”Femeia. – Măi Ioane, tu, ca pescar vechi, ce părere ai despre femeie? – Femeia este un pește care se prinde numai cu râma mare! – Și dacă totuși… nu mușcă? – Nădești cu mălai, mult mălai!”
Abuzuri.„Autoritățile comunelor rurale, jandarmii, etc. , și toți agenții plătiți de stat din punga lui și din pungile noastre nu vor cu nici un chip să se mai curețe de moravurile ruginite ale orientalizmului. Permisele de vânătoare zac în dulapurile prăfuite ale primăriilor; iar hatârul și sfănțuiala vânează ca în codrii Vlasiei. D.X. vânează fără permis fiindcă…e omul cel mai influent din sat și de el depinde…soarta funcționarilor administrativi. D. G. vânează fără permis fiindcă vânează și dl. X. D.A? El n’are nevoe de permis de oarece vânează pentru…dl. X. Lui dl. X puțin îi pasă de lege. «Auzi d-ta, să mă oprească pe mine să vânez eu pe moșia mea? Eu plătesc foncieră, eu sunt stăpân pe moșia mea și fac ce vreau, n’are nimeni voie să se amestece. Legile sunt făcute pentru păcătoși; iar nu pentru oameni cum se cade.” În pădurile statului se vânează fără permis, deoarece pădurarii au moștenit niște obiceiuri vechi de a vâna din ordin. Cum dar să nu fie mâhnit un om cu nițică judecată și cu puțin fond moral, când asistă la un asemenea spectacol desgustător. Oricât ar fi cineva de tare, tot nu se poate opri să nu murmure: «asta’i țara lui Hubș». Ca român, mărturisesc că mi se rupe inima de durere și mă revolt până la furie când aud asemenea expresiuni la adresa țărișoarei mele; ca om însă trebuie să tac și să înghit și în același timp să recunosc că dreptatea nu-i de partea mea. Iată însă gândul care mă chinuiește mai amarnic: dacă am face o statistică câți oameni de ispravă se găsesc în țara noastră și câți netrebnici și mișei, cu siguranță că numărul oamenilor de bine ar fi cel puțin 80 la sută. Atunci cum se explică faptul că 20 la sută, lipsiți de bunul simț, desbrăcați de orice simțimânt de sociabilitate și umanitate, pot să dea tonul unei țări întregi? Nu cumva oare cei buni merg cu bunătatea prea departe” …Autorul caracterizează succint situația vânătorii în România acelor vremuri” „Starea vânatului: ” Eu cunosc, D-le Ministru, o mulțime de lume bună, oameni mari, cu slujbe înalte în dregătoriile țărei, cu dare de mână, care vânează de zvântă pământul și nici pomeneală de permis, iar alte măriri și dregătorii capătă vânat în timp nepermis. Vă mărturisesc că de multe ori mi-a fost rușine chiar să-i întreb despre rostul legei în calitatea mea de păzitor, mi-a fost rușine de rușinea lor; căci mulți, foarte mulți din ei, au obrajii subțiri de tot și dacă mie mi-ar fi crăpat obrazul, care ori-ce s’ar zice e mai gros nițel ca al d-lor, apoi nu știu zău, pelicica d-lor cea fină în ce hal ar fi ajuns. (…) O să-mi permiteți d-le Ministru, ca înainte de a vă prezenta demisiunea mea, să mai fac un singur raport către Dumnezeu” …(Din revista de vânătoare ”Diana, 1907-1909). Obsesie. ” Voluptatea tirului la ținte vii pusese în așa măsură stăpânire pe N. Ceaușescu, încât nici în zilele dramatice ale iminentei lui prăbușiri, într-o Europă în fierbere, nu și-a refuzat plăcerea de a lăsa în urmă un covor de tuburi negre de cartușe „Rotweill”. La o goană dublă trăgea 200-300 de focuri, împușca 80-100 de fazani și rănea peste 50” . Așa s-a întâmplat și în pădurea Ogarca, Ocolul silvic Ghimpați, la 10 decembrie 1989. N. Ceaușescu, însoțit doar de C. Dăscălescu, Em. Bobu și Gh. Oprea, printre puținii pe care îi mai considera atunci, probabil, de încredere, n-a mâncat nimic la tradiționala masă de vânătoare și s-a despărțit glacial de gazde, omițând să mai salute la plecare. A fost ultima lui ședință de „trageri”. Cartea lui Vasile Crișan nu se rezumă însă la simpla consemnare a unor scene cutremurătoare, atipice pentru spiritul și rațiunea vânătorii. Nici primitivii din jungla Amazonului sau a Africii nu ucid peste măsură. De aceea, întrebările retorice ale autorului devin, post factum, tot atâtea capete de acuzare: „Să vânezi 46 de capre negre la goană, așteptându-le la o trecătoare printre stânci sau urmărindu-le din cabina telefericului, fără să fi văzut un «alergat», fără să fi auzit un «șuierat» specific, fără să fi înfruntat vicisitudinile vremii din golul alpin, înseamnă că ești vânător ? Să urmărești și să împuști cerbi comuni din elicopter, oare ce înseamnă ? Să decimezi într-o singură zi și în aceeași pădure: 10 cerbi comuni, sau 24 de urși la goană, sau 70 de cerbi lopătari, sau 82 de mistreți, oare nu cumva se cheamă carnagiu ? (…) Să împuști cu sânge rece, într-un țarc de un hectar, două capre-de-stâncă aduse din import sau 16 mufloni într-un țarc de trei hectare, se cheamă că ai făcut vânătoare? Să stai în stand la capătul unei pâlnii, făcută din garduri, care colecta toți mistreții dintr-o goană și îi dirija numai la acel stand, ce este ? Să «vânezi» 5 urși uriași, pe alese, aduși «pe tavă» la locul de hrănire lângă observator, fără ca aceștia să aibă vreo șansă de scăpare, oare este etic ? Să ți se aducă din fazanerie 5.000, rețineți, cinci mii de cocoși de fazan, pentru 2-3 ore de vânătoare, din fericire ultima din viața lui, este…ce !?”. Vânători. ” În aceeaș vreme (anii 1880 – n.a.) au început și alți cetățeni, burghezi, să vâneze acest vânat, în măsură mai intensivă. În 1881 este descrisă o vânătoare de capre negre de trei zile, în regiunea Bâlea, Făgăraș. Organizatorii erau țărani români și Nemți dela „glăjărie” (fabrica de sticlă), cari împreună au ucis înainte sute de capre, și au participat vânători nemți din Sibiu. „Glăjarii” nu aveau „nici alpenstockuri și nici ghete țântuite”, echipamentul standard al vânătorilor de capre negre din Austria, ci purtau și ei simple opinci, ca și țăranii români, și aveau și ei simple arme de alice, cu țevile legate de paturi prin sârmă. Au fost aranjate două goane cu copoii, fără nici un rezultat. Mai târziu vânătorii au reușit să apropie în Valea Doamnei un ciopor de capre, până la distanță de 40 pași și săi împuște trei piese. În vremea aceea nu existau cabane, și întreaga societate a trebuit să nopteze în stâne primitive, la foc liber. În August 1886, la o vânătoare de patru zile, C. Czekelius jun. a împușcat 3 capre, M. Gollner una .
In anul 1887 E. Czynk a rănit la Viștea Mare o capră neagră, deșălându-o. Îndată după împușcătură, capra a fost atacată de un zăgan, (vultur bărbos) și cu toate că animalul ologit se apăra viteaz cu coarnele, vulturul a reușit să-1 arunce în abis. S’a coborît apoi la capra moartă și i-a mâncat îndată ficatul, coastele și spinarea. (Ing. Otto Witting, revista ”Carpații”, nr. 5, 1941)