Vameșul fariseu

La începutul perioadei Triodului preoții fac apel de la amvon la cuvinte care să îndemne credincioșii spre smerenie, iubirea aproapelui, oprirea judecării celuilalt etc. Omul ia imediat postura mentală a bietului vameș care, chiar dacă era păcătos, înțelege să se smerească și să ceară iertare. Nimeni nu se compară cu fariseul. Lucrurile par foarte clare. S-ar părea chiar că nici nu mai e nevoie de vreun cuvânt suplimentar, pentru că Evanghelia vorbește de la sine.
Cu toate acestea, să ne uităm puțin mai atent în sufletele noastre. Oare postura acelui om fericit de Mântuitorul este cea care ne caracterizează și pe noi? Sigur, putem găsi orice justificare a manifestărilor noastre interioare care poate ne dau uneori de gândit, dar un lucru este cert: nu putem nega rezultatul. Și ce înseamnă rezultat în viața duhovnicească? Cum anume ar putea fi cuantificată calitatea sau cantitatea credinței sau evlaviei cuiva? Aici intervine problema cea mai mare.
Vameșul făcea negreșit lucruri reprobabile, apăsând evident semenii săi cu taxe și impozite. Acest lucru era clar pentru oricine. De aceea, nici nu-și permite să intre decât după ușă și să stea într-un ungher, ca să nu fie văzut și judecat de ceilalți. Fariseul nu făcea lucruri rele, era cel mai credincios și lăudat de toată lumea. Era un orator desăvârșit. Avea cu siguranță o barbă lungă și haine impunătoare. Discursul lui era cel mai probabil ireproșabil. Nici Mântuitorul nu-l judecă pentru felul lui de a fi, ci doar spune că s-a întors mai puțin îndreptat de la templu. De ce? Pentru că nu avea nevoie de îndreptare, precum cei 99 de drepți despre care tot Hristos vorbește.
Știm că Domnul nostru Iisus Hristos îi mustră de multe ori pe farisei și pe cărturari. Știm că face acest lucru pentru că ei Îi căutau permanent cusur și voiau să-L facă de râs înaintea poporului care venea în număr mare să-I asculte cuvântul și mai ales să fie vindecați. Oare cine nu vrea vindecare?! De aceea cărturarii și fariseii nu-L puteau suferi pe Hristos. La rândul Său, Mântuitorul se apără printr-un discurs în care demască cele două tagme. Ei judecau, dar erau la rândul lor demni de judecată. Diferența dintre aceștia și vameșul prezentat în pasajul evanghelic era atitudinea față de Dumnezeu, după intrarea în templu, în casa de rugăciune. Fariseul considera că Dumnezeu îi este dator pentru că a împlinit poruncile, iar vameșul, dimpotrivă, se simțea el dator, pentru că nu reușise să împlinească Legea. Hristos preferă atitudinea celui din urmă.
Astăzi, când oamenii din biserici se consideră urmași ai vameșului, vedem că lucrurile s-au inversat. Fariseul devine un vameș deghizat, iar vameșul, cu toate că nu devine fariseu, nu mai vrea să se smerească. Dimpotrivă, consideră că starea sa este una potrivită și că e de datoria lui Dumnezeu să vadă cum îl primește, cu toate neputințele lui. Astfel, vameșul de azi nu are nici o remușcare, iar fariseul este un vameș prefăcut, care încearcă să-L mintă pe Dumnezeu. Vameșul a devenit fariseu, prin minciună, iar fariseul doar se preface a fi vameș, deși e departe de pocăința sinceră a aceluia. Ce-i de făcut, în acest caz? Cred că înțelept ar fi să vedem dincolo de aparențe, chipuri, bărbi și discursuri siropoase. Omul care este sincer nu poate atrage mulțimi, dar Dumnezeu îl va asculta și, la nevoie, îl va sprijini. Chiar dacă nu va ști nimeni altcineva de aceasta.
(Pr. Eugeniu Rogoti , Ziarul Lumina)