Condeierii evrei plecați din Iași către zări mai calde se pare că tânjesc după atmosfera culturală a capitalei moldave – altfel nu se explică de ce se străduiesc să-și publice cărțile tot la Iași. Dorel Schor, de pildă, deși putea afla oricând o editură la Haifa ori Netanya care să-i tipărească volumul de aforisme „Înger cu coarne”, a ținut să și-l vadă editat tot la „Junimea”, unde debutase cu aproape patru decenii în urmă. A trimis manuscrisul prin internet și și-a primit cărțile prin colet poștal – demers, desigur, mai complicat, dar care, odată parcurs, aduce cu sine bonusul validării ieșene, totdeauna echivalentă cu un certificat de calitate.
În 2001 am prefațat cea dintâi carte a lui I. Știru („Un israelian în jurul lumii”), fost coleg la secretariatul de redacție al revistei „Cronica”. Iată-l acum la a patra carte, editată tot la Iași și lansată în prezența autorului („Somnul de după-amiază al Atlanticului”, Ed. „24 de ore”, 2010). S-ar zice că-i vorba despre o carte cuprinzând însemnări de călătorie. Și chiar așa-i, dar nu (numai) de asta ne-a trezit real interes, ci mai ales pentru zăcământul de informație memorialistică în stare gemă referitoare la Iașii anilor ’60. Când spun „în stare gemă” am în vedere mai ales ineditul relatărilor reportericești. Sumedenie de vechi… noutăți afli despre ieșenii de altădată, pe care, chiar dacă i-ai cunoscut cândva, n-ai avut când și cum să le intuiești până la capăt adevărata personalitate. Se știu, acum, mai multe despre Iașiul interbelic, datorită unei adevărate pleiade de memorialiști cu har, decât despre orașul și orășenii celei de a doua jumătăți a veacului XX. Pe cale de a deveni umbre, unii își mai poartă trudnic bătrânețile pe străzile urbei, dar cei mai mulți s-au călătorit pe cealaltă lume.
Și cum uitarea e scrisă-n legile omenești, dacă nu se găsește un condei care să-i evoce, li se mistuie până și urma amintirii. Pe bună dreptate, I. Știru consideră că „Nu-i deloc sănătos, ba e de-a dreptul păgubos obiceiul de a nu nota gospodărește în vreun carnețel – așa, ca să fie – câte un fapt de viață sau din lecturi, mai fericit, mai trist, pentru a curta specia literară numită memorialistică.” N-aș crede că autorul a dat curs până la capăt acestui auto-îndemn și a pus la bătaie străvechi carnețele de însemnări, ci a înfiripat din câteva linii portretele ieșenilor de altădată în temeiul tezaurului de amintiri – adevărata și singura zestre prețioasă avută la părăsirea țării. Desigur, Știru evocă în primul rând personalități din rândul coreligionarilor. Ceea ce-i motivat și pe deplin explicabil, câtă vreme populația evreiască (într-o vreme, la Iași chiar majoritară!) a avut pondere însemnată nu numai cifric, ci și prin contribuțiile în domeniul științelor, artei, administrației.
Există, în carte, și o galerie la fel de bogată și la fel de cald-respectuos evocată a unor ne-evrei de marcă, de la nefericitul poet George Mărgărit la criticul N. Barbu, rectorul Livescu, profesorul Ciopraga, până la arbitri de fotbal ori librărese. Cum observă Ion Holban în prefața cărții, evocările lui I. Știru pledează implicit pentru ideea de model, atât de necesar la început de contorsionat veac XXI (când, la noi, sunt larg și agresiv mediatizate anti-modele de tip Becali & comp.), cât și totdeauna în istoria oricărei nații. Personajele portretizate în această recentă carte s-ar putea defini prin „modestie, bun simț, bună cuviință, generozitate, respect față de semeni.” Știru însuși este o persoană manierată, de bună ținută intelectuală, care a izbutit să-și păstreze nealterată buna cunoaștere a limbii române. Constat, de la o carte la alta, o benefică maturizare a scriiturii și o mai atentă construcție narativă. Cartea se citește cu plăcere. N-au fost prea fericite vremurile evocate, dar oameni de valoare, care a făcut ca Iașiul să-și păstreze ființa cea adevărată, au existat și, pe bună dreptate, merită evocați.
