Sub semnătura lui Valerie Deleanu a apărut la editura „Astra Museum”, Sibiu, 2011, o lucrare de referință: „Mijloace de transport populare din România”.
Cercetătorul Valerie Deleanu, în vârstă de 70 de ani, fost șef de secție la Muzeul în aer liber de la Dumbrava Sibiului și profesor la Universitatea din Sibiu (unde a predat, între 2005 și 2010, cursul de „Bazele muzeologiei” la Facultatea de Științe Antropologice a Universității „Lucian Blaga”) și-a făcut un titlu de glorie studiind mijloacele de transport din România începând de la banala traistă, până la căruțele și rădvanele care transportau călătorii.
Dimensiunea istorică a transporturilor
Studiul pornește de la dimensiunea istorică a transporturilor prezentând latura etnologică care se raportează la aspectele arhaice: „Transportul implică o deplasare spațială a resurselor materiale și a persoanelor. Spre deosebire de alte tipuri de transport, transportul realizat de om are un început în măsura în care această activitate, supusă unui proiect prealabil, continuă transportul instinctual din lumea animală, de asigurare a hranei și adăpostului, dar superior acestora prin tehnologie și dezvoltare”.
Urmărind dimensiunea mitologică, epoca preistorică, epoca „prefeudală”, epoca medievală „patrimonial, autorul semnalează faptul că cel mai vechi car existent într-un muzeu românesc, datând din sec. al XVIII-lea, este carul de lemn fără șine pe roți de la Izvorul Alb, car cu structuri specializate în transportul recipientelor pentru vin, existent în colecția Muzeului «Arta Lemnului» Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava”.
„Nici în căruța, nici în teleguță”
Lucrarea urmărește apoi epoca modernă și cea actuală, palierul generator – atelierele de rotărie – și palierul cultural: icoanele pe sticlă ne prezintă sfinți călăreți, Sf. Ilie se deplasează cu o caleașcă, proverbele abundă în mijloace de transport („buturuga mică răstoarnă carul mare”, „fă-ți iarna car și vara sanie”, „nici în căruța, nici în teleguță”).
Al patrulea capitol și cel mai cuprinzător, intitulat „Categorii și clase de mijloace de transport populare”, cuprinde circa 240 de pagini și se împarte în două: „Transporturi la sol”și„Transporturi pe apă”, în care acribia cercetătorului își spune cuvântul.
Să luăm de exemplu „cobiliță”. Se urmărește mai întâi terminologia – plimbată prin toate dicționarele – se urmărește apoi prin tipologie: din material textil, cobilița dreaptă, cobilița curbă cu cioc, cu scâlbă sau cu corn, juguri (cumpănă), iar apoi se trece la clase – chingi de transport și plase de transport în cinci pagini de carte, cu fotografii, desene și bibliografie.
*
Prin această carte, etnologul Valerie Deleanu se înscrie în lungul șir al cercetătorilor care au dat lucrări de referință în dimensiunea disciplinei etno-muzeologice.
Îmi permit să citez de pe coperta a IV-a a cărții cuvintele directorului general al Muzeului ASTRA – Valeriu Ion Olaru: „Tratatul de față este cuprinzător, stabilește criterii științifice și limpezește înțelegerea etapelor evoluției logice, istorice, a mijloacelor de transport din cele mai vechi timpuri”.
Dumitru RUSAN
