Un voiaj al regăsirii de sine

Se știe că în literatură putem vorbi de o tot mai accentuată relativitate a formelor care, prin suverana voință auctorială, pătrund unele în altele, amestecându-se și făcând granițele dintre ele din ce în ce mai anemice. Această concluzie pare a oferi singura perspectivă corectă pentru comentatorii recentei cărți semnate de Constantin Arcu (Prin lumea largă. Însemnare a călătoriei mele în America de Sud – Ed. Limes: Cluj-Napoca, 2018). Dacă avem în vedere titlul și reperele geografice declarate, ea trebuie clasificată între jurnalele de călătorie. Pentru că cititorul străbate, într-adevăr, țări și ținuturi concrete, cu specificul lor istoric și turistic. Însă lucrurile nu stau întru totul așa. Deoarece autorul, spre deosebire de companionii săi, nu este doar călătorul împătimit, ahtiat după orizonturi insolite și căutând pretutindeni senzații spectaculoase. În cazul nostru, autorul însemnărilor caracteristice unui memorial, este copios dominat de fantezia debordantă a prozatorului Constantin Arcu, omniprezent pe parcursul călătoriei și preocupat până la obsesie să pompeze substanță literară ori de câte ori expediția riscă să capete doar valențe turistice. Așa încât plasarea cărții doar în raftul cu jurnale de călătorie este departe de a reflecta adevărul. În fapt, avem de-a face cu o carte de proză veritabilă, slalomul printre meridiane geografice devenind aproape un pretext. Este și motivul pentru care însuși autorul, nu fără subliminală ironie, arată cică mustrări de conștiință pentru abaterile sale de la definiția clasică a memorialului : „Un jurnal de călătorie ar trebui să însemne o dare de seamă exactă despre locuri și obiective vizitate” (p.77).
Dar plăcerea ignorării acestei definiții este la Constantin Arcu o recidivă. În 1999, călătorind în Olanda, alcătuia, alături de alți doi autori, o carte cu însemnări din „țara lalelelor”, iscălită cu pseudonimul Bel Cozar. Se numea Noiembrie la Drenthe (Suceava, Ed. Cuvântul nostru). Contribuția sa, intitulată Peisaj cu olandezi, releva aceleași flagrante „încălcări” ale percepției tradiționale despre asemenea jurnale. Prin lejeritatea imaginativă și abilitățile de constructor epic, Constantin Arcu anunța deja maniera deontologică în care va aborda și pe viitor ipostaza sa ca autor de memoriale. Firește, cititorul poate savura îndelung numeroasele descrieri care exhibă pitorescul sau unicitatea unor perle turistice. Fiind vorba de exotismul Americii de Sud, atât de evident pentru un european, chiar și simpla pronunțare a acestor repere ar putea ispiti necurmata noastră sete de senzațional. Aici se cuvine să remarcăm însă spiritul selectiv extrem de sever al autorului când trebuie să livreze informații. Spre lauda sa, pare a disprețui cantitatea acestora, oprindu-se mereu doar asupra esenței. Pe care de asemenea o tratează „din mers”, cu parcimonie, ca și cum ar fi fost obligat să se achite, volens nolens, de un angajament. Căci nu e bagatelă să străbați 5 țări din America de Sud (Peru, Bolivia, Chile, Argentina și Brazilia), cu ținuturile și orașele lor legendare, pline de monumente celebre. Să respiri urmele civilizației inca, la Lima, Cuzco și Machu Picchu, să urci spre Titicaca, cel mai înalt lac din lume, să poposești în La Paz, Santiago de Chile și Valparaiso, Buenos Aires ori Rio de Janeiro, metropola străjuită de statuia Mântuitorului, operă a francezului Paul Landowski din echipa căruia făcea parte și românul Gheorghe Leonida. Și câte altele! Țări și orașe cu străzi înțesate de uriașe amintiri culturale, care sporesc, prin mesajul lor tulburător, miracolul umanității. Și ne referim aici la nume precum Mario Vargas Llosa, Pablo Neruda, Gabriela Mistral, Jorge Louis Borges, Victoria Ocampo, Julio Cortazar sau Ernesto Sabato. De reținut : aceste valori universale nu pot induce vizitatorului decât atitudini pioase, dar cititorul înțelege repede și cu tacită satisfacție că pulsul acțiunii vine din altă parte. Și anume din eșafodajul epic al cărții, având în centru resursele sale ficționale, adică ceva care aparține integral autorului. Acesta, părăsind terenul turistic, pare întotdeauna grăbit să intre în zona literaturii, acolo unde încă din primele pagini schițează efigiile câtorva personaje, feminine și masculine, care vor deveni, alături de autorul voiajor, protagoniștii unei excelente narațiuni, unde ficțiunea și ironia, sugestivitatea portretului și forajul psihologiilor individuale, nuanțarea graduală a tensiunii și ritmul alert nu fac decât să amplifice nota de autenticitate. În fond, despre intrigile amoroase în care sunt angrenați eroii cărții, aparent sau de-a binelea, se poate afirma, fără mari riscuri, că acestea amintesc sau continuă, structural, pe cele mult mai complexe din romanele și povestirile lui Constantin Arcu. Aici însă totul se consumă pe tărâmul închipuirii, eroul (recte autorul) construind necontenit premisele aventurilor sale erotice, care vor rămâne fixate exclusiv în chenarul propriului imaginar.
Există totuși un numitor comun între impulsul erotic, evidențiat analitic în această carte, și epicul pe aceeași temă din romane și povestiri. Și anume vulnerabilitatea personajelor oneste, cele veșnic vânând iluzia fericirii, dar trebuind să suporte blocajul propriilor complexe și inhibiții. Parcă o povară psihologică frânează permanent dorința de acțiune a protagonistului. Acest lucru este însă cu totul benefic pentru discursul narativ, metamorfozându-se în pagini de maximă savoare epică. Și cum naratorul se confundă cu personajul central, Costi capătă contururi care trimit la eroii romanelor. Aceeași vocație autoanalitică, același elan al revoltei împotriva oricărui tip de îngrădiri. Chiar și ubicuitatea vinului în toate momentele de răgaz ale eroului pare tot o moștenire din romane, dacă ar fi să ne amintim doar de Faima de dincolo. Scriitorul Constantin Arcu n-a făcut, practic, nici o concesie eventualului autor de memoriale clasice. Mai credem că, dincolo de umor și descriere, de fast istoric și geografic, o undă de reflecție melancolică se insinuează după lectură. Pare că ființa umană n-are șanse să cunoască fericirea, că Răul va plana implacabil peste viețile celor mai mulți dintre muritori. Prin urmare, din peisaj nu lipsesc observațiile care delimitează tablouri sociale sumbre. „Omul sărac și maidanezul nu pot fi separați”, constată autorul hălăduind undeva prin Peru. Spre La Paz, în El Alto, vede că burgul e „sufocat de praf și mizerie”, iar în capitala administrației boliviene „un aer de pauperizare se simte peste tot” Dar și în Argentina „sărăcia este evidentă”. Glumind, însuși Năzdrăvanul, simbolul falic devenit personaj, prezent pe spații variabile în toate cele 13 capitole datate ale cărții, pare lipsit de bucurii specifice, într-o lume a dogmelor și restricțiilor.
Prin lumea largă… este o carte cu putere fascinatoare, depășind net condiția sa aparentă de memorial. Aici secvențele dedicate scopului turistic se lasă cu voluptate cotropite de elanuri narative, constituindu-se într-o poveste a luminii și umbrei, cu suflete învăluite în mister și pornite, parcă fără speranță, în căutarea echilibrului. Și poate că de fapt însuși autorul s-a aflat într-un voiaj al regăsirii de sine.
Victor Teișanu