Un fel de mâncare pentru tot românul

Pe tărâm românesc, pizza își degustă anii săi cei mai glorioși. Cum romanii s-au insinuat cândva în așternutul femeilor dace, la fel s-a strecurat și pizza pe cearșaful meniului nostru, creând complexe de inferioritate blajinei tochituri și ordonatelor sarmale. Da, e timpul să recunoaștem că pizza ne-a colonizat vârtos stomacul, înfigându-și, în pârjolita noastră digestie, sutele de stindarde ale victoriei, câte un stindard pentru fiecare sortiment de pizza.
Varietățile sale sunt fără sfârșit. Ne putem așadar anestezia foamea cu „pizza machiavellica”, cu „pizza primavera”, cu „pizza o sole mio” ori cu mai modesta „pizza vegetariana”, cea furajată atent, pentru a fi dedicată oamenilor care îmbrățișează postul.
Nu mică mi-a fost însă mirarea când m-am împiedicat mai ieri, într-un local de profil, de-o specie nemaiauzită simțurilor mele: „pizza țărănească”. Și, cum curiozitatea mea e mai gurmandă ca mine, i-am cerut garsonului o pizza cât mai țărănească posibil. O pizza de la coada vacii am comandat, o pizza cum îi pregătea răzeșa răzeșului, când acesta venea ostenit de la câmp. O pizza cum coace țăranca bătrână la cuptor, pentru a o servi în mijlocul ogrăzii, flăcăilor sosiți de la coasă ori de la sapă.
Politicos cum doar unii chelneri pot fi, atunci când îi prinzi într-o zi bună, chelnerul mi-a preluat comanda. Estimp, eu am căzut într-o reverie plină de așteptări, punând în sinea mea pariuri despre forma și compoziția piței țărănești, care urma să vină. Mi-o imaginam imitând aspectul unei bundițe de oaie, al unei opinci de piele de porc, al unui crac de ițari, al unui car cu patru boi, sau, de ce nu, al unei căpițe de fân proaspăt cosit. Și-apoi conținutul, ah, cum mi-l închipuiam: vedeam, în aluatul pufos, plutind, ca niște geamanduri, sarmale mititele, cârnați maturi de Pleșcoi, potroace sprintene…
Când a revenit chelnerul cu pizza mea, așteptările mi-au coborât în cea mai tragică bernă: forma era cea clasică, de volan, iar compoziția nu depășea nici ea banalitatea: niște crâmpeie de brânză și carne, care trăiau într-o bună vecinătate cu unele legume trunchiate. M-am simțit tras în piept, așa că l-am luat la rost pe garson:
– Spuneți-mi, de ce-ați botezat acest sortiment „pizza țărănească”? Nu văd nimic țărănesc la ea…
– Lucrurile sunt mai subtile, domnule. Știți, pizza asta-i place mai mult și mai mult patronului nostru. Iar lui, băiat crescut într-un sat din Ardeal, îi place să-și aducă zilnic aminte de unde a plecat…