Tradiția integrată în actualitate

Plasarea tradiției în raport de opoziție cu modernitatea creează riscul fragmentării elementelor trecute și prezente puse în corelație și, astfel, a unei cunoașteri mai puțin coerente a realităților. Aprecierea valorică este din start anulată într-o astfel de abordare, de contrarietate, pierzându-se un întreg șir de componente care constituie moștenirea materială și spirituală a lumii. În loc de accentuarea unor discontinuități, este mai productivă centrarea pe continuitate, pe găsirea unor scheme de integrare a noului, a schimbărilor, și nu pe ruperea de trecut în baza unui principiu greșit al funcționalității expirate sau al caracterului desuet.
Tradiția în sine este o continuitate de manifestări ale unor experiențe umane dobândite în timp și care au contribuit, într-un fel sau altul, la progresul de astăzi. În această continuitate de acumulări calitative și cantitative se regăsesc valorile-reper, modelele care au influențat semnificativ dezvoltarea umanității și care nu și-au pierdut nicicum valabilitatea. Putem spune chiar că tradiția este deținătoarea matricei trăsăturilor caracteriale care și-au dovedit capacitatea de a așeza pe traiectorie verticală omenirea în procesul ei evolutiv și aspirațional către Dumnezeu – de la material la spiritual, de la mundan la ceresc -, teren pe care tradiția creștin-ortodoxă se arată un rezervor inestimabil de caractere puternice, care au reușit să penetreze istoria și, mai important, universul, odată cu atingerea stării desăvârșite a sfințeniei, scopul major și ultim al oricărei ființe umane.
Creștinismul răsăritean ne oferă modelele autentice de sfinți și sfinte, repere vii, inepuizabile și permanentizate de înseși virtuțile însușite în viața lor pământească, toate centrate pe credința neclintită în Iisus Hristos, modelul universal suprem. O pedagogie tulburătoare a credinței statornice și curajului de a nu problematiza situații și de a te lăsa în voia lui Dumnezeu Creatorul, în orice situație, am primit-o cu toții de la sfintele mironosițe. Femeile purtătoare de mir, care și-au dobândit apelativul de primii vestitori ai învierii Domnului, s-au dus dis-de-dimineață la mormântul Mântuitorului, cu miresmele pe care le pregătiseră spre ungerea Lui, deși nu aveau nici cea mai vagă idee cum vor prăvăli piatra de la ușa acestuia. Prin curajul și credința lor neclintită s-au învrednicit să fie ele cele cărora li s-a arătat prima dată Hristos Cel înviat, și nu apostolilor care, la acel moment, se ascundeau de teamă să nu fie găsiți de iudeii care voiau să-i omoare. Acum, ca și atunci, din atitudinea miroforelor reies pilonii unei vieți reale: credința statornică, curajul mărturisirii, dragostea.
Dacă în zilele noastre se invocă o lipsă tot mai acută de modele, aceasta nu face decât să confirme o poziționare în contrarietate față de tradiție și, implicit, a reperelor ei, în locul asimilării în actualitate. Criza figurilor-reper este o temă falsă, care se anulează de la sine odată cu renunțarea la judecarea lucrurilor în termeni de disonanțe și discontinuități. Integrarea noului în tradiție sau tradiția în actualitate ține doar de o anumită disponibilitate și voință umană de a depăși mentalitatea confortului și a alege autenticul, care, e drept, implică eforturi într-un proces complex de transformări personale, dar garantate dacă la bază e pus exemplul femeilor purtătoare de mir, neclinitie în credința lor în Iisus Hristos Cel înviat.
(Elena Gabriela Zamora , Ziarul Lumina)