Țărăniști fără Coposu

Am privit cu oarecare jale căderea țărăniștilor de pe stâncile alegerilor europarlamentare, stânci mult prea înalte pentru niște drumeți în opinci ca ei. Mi-am adus aminte de promisiunea făcută de Corneliu Coposu lui Iuliu Maniu, înainte ca acesta din urmă să-și dea sufletul, în pușcăriile comuniste: că va repatria osemintele lui Nicolae Titulescu și că nu va lăsa Partidul Țărănesc să moară. Lucru care s-a și întâmplat, spre cinstea lui Coposu, dar în detrimentul nostru, care i-am suportat pe țărăniști la guvernare, până în 2000.
Eu cred că țărăniștii au avut o conduită onorabilă în perioada anterioară guvernării, nu din convingere (ce-i aia convingere?), ci de frica celui supranumit „Seniorul”, Corneliu Coposu. Imediat ce Coposu a fost eliberat din viață, la 11 noiembrie 1995, țărăniștii au început să se manifeste, vorba clasicului Ion Iliescu, asemeni unor „lăcuste nesățioase”.
Coposu a fost ca un far, care-i orbea în mod neplăcut pe subalternii săi din partid, băgând în ei frica. Nu-l respectau, ci se temeau de el ca de un diriginte, așa că moartea lui le-a smuls un oftat de ușurare. În sfârșit, primeau dreptul de a fura.
Să nu uităm că, după ce a ieșit din pușcărie, însuși șeful statului Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a întâlnit pe Coposu, scuzându-se pentru pușcăriile politice, dirijate de ruși. Ca o formă de a-și cere iertare, Dej i-a oferit lui Coposu o slujbă la Consiliul de Stat, cu o leafă de șase ori mai mare ca a unui inginer. Dar Corneliu Coposu a refuzat.
Nu te poți numi Constantinescu sau Remeș fără să te enerveze comportamentul unui asemenea om. Pentru ei, cel mai bun Coposu e un Coposu mort.