Taina Sfântului Maslu și rolul ei în viața noastră

Untdelemnul nu este numai un produs alimentar. El are un rol deosebit, folosit fiind deopotrivă în medicină și parfumerie. În plus, întrebuințarea lui sacră îi oferă o amplă semnificație simbolică. Sfânta Scriptură ne oferă numeroase exemple ale valorii material-spirituale pe care o are untdelemnul în viața noastră.
Untdelemnul este semnul bucuriei și al corectitudinii. El este întrebuințat pentru consacrarea regilor și a marilor preoți: „Iubit-ai dreptatea și ai urât fărădelegea, pentru aceasta te-a uns pe tine Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtașii tăi” (Psalmul 44, 8-9, Evrei 1, 9). Aici, simbolul untdelemnului se exemplifică în Persoana Duhului Sfânt, prin intermediul Căruia Dumnezeu Tatăl a uns pe Dumnezeu Fiul, ca Fiu întrupat, ca „Fiu al Omului” pentru că „dumnezeirea nu se unge, ci numai omenirea”, după cum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur.
Proorocul Samuel păstra mirul regal într-un „corn” – ca simbol al autorității și al forței supreme. De multe ori, psalmistul alătură untdelemnului cornul pentru a descrie acțiunea însuflețitoare a lui Dumnezeu: „Se va înălța puterea mea ca a inorogului și bătrânețile mele unse din belșug” (Psalmul 91, 10). Mirul este de asemenea simbolul fericirii și al binecuvântării pe care o aduce în lume Hristos, Unsul lui Dumnezeu Celui Viu: „Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se pogoară pe marginea veșmintelor lui” (Psalmul 132, 1-2).
Untdelemnul Noului Testament
Simbolistica untului-de-lemn se întâlnește foarte des și în Noul Testament. Pilda celor zece fecioare care-l așteptau pe mire nu este o laudă adusă vigilenței fizice, esența învățăturii acesteia regăsindu-se într-o stare de veghe mult mai profundă, care devine necesară fiecăruia dintre noi. Untdelemnul care produce lumina veghetoare oglindește starea de spirit, el este lucrător numai în candelele care trebuie să stea tot timpul aprinse în sufletele celor care așteaptă permanent venirea Mirelui (Matei 25, 1-13).
Un alt episod biblic, sugestiv pentru valoarea spirituală a untdelemnului, este acela al femeii păcătoase care toarnă mir de mare preț pe picioarele Mântuitorului, prevestind moartea Sa. Când bunul Samarinean îl îngrijește pe cel căzut între tâlhari, el îi toarnă vin pe răni pentru a le dezinfecta, dar și untdelemn pentru a-i alina durerea. În vechime era bine cunoscută puterea terapeutică a untului de lemn, deoarece prin masare, acesta intra în piele și reușea să domolească durerea și să stimuleze organismul.
Temeiuri scripturistice pentru Taina Sfântului Maslu
Strâns legat de untdelemnul scripturistic stă Taina Sfântului Maslu. Temeiul instituirii ei îl putem descoperi în activitatea pământească a Mântuitorului, El Însuși tămăduindu-i pe cei bolnavi și iertându-le păcatele. În acest sens sunt grăitoare toate minunile Sale. Această putere a vindecării celor bolnavi a fost transmisă și Sfinților Apostoli: „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință” (Matei 10, 1; Marcu 3, 15; Luca 9, 1). Mântuitorul Hristos îi face conștienți pe aceștia de importanța misiunii care le fusese încredințată: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși”. Cu această încredințare, Ucenicii au început lucrarea lor misionară folosind untdelemnul pentru a-i vindeca pe cei suferinzi: „Și ieșind, ei propovăduiau să se pocăiască și scoteau mulți demoni și ungeau cu untdelemn pe mulți și se vindecau” (Marcu 6, 12-13). Din aceste vechi practici apostolice, Biserica a moștenit rânduiala Sfântului Maslu, completând-o cu rugăciuni speciale și cu sfințirea untului-de-lemn.
Sfântul Iacob, primul episcop al Ierusalimului, ne oferă o veritabilă descriere a acestei Sfinte Taine: „Este bolnav cineva între voi să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și-l va ridica pe el Domnul; și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacob 5, 14-15).
„Mărturisiți-vă unii altora păcatele”
La începutul Bisericii primare, așa cum reiese din practica apostolică, Taina Sfântului Maslu se săvârșea numai la căpătâiul patului celor bolnavi, după îndemnul Sfântului Iacob. Cu timpul, întrucât prin Maslu se mijlocea nu numai sănătatea trupească, ci și cea sufletească, Biserica Dreptmăritoare a introdus această Taină și pentru cei sănătoși fizic, chiar și pentru copii, ritualul săvârșindu-se ori de câte ori ar fi fost nevoie. În acest sens, Sfântul Simeon al Tesalonicului îi îndemna pe creștini să apeleze cât mai des la Taina Sfântului Maslu. Mai mult, practicarea acestei Taine a devenit atât de uzuală, încât clericii greci i-au găsit aplicare și pentru sufletele morților. În foarte multe biserici, mănăstiri sau catedrale, Maslul a devenit o slujbă de obște, atât pentru cei bolnavi, cât și pentru cei sănătoși.
Una dintre condițiile esențiale pentru primirea acestei Sfinte Taine este Spovedania (acolo unde este cu putință): „Mărturisiți-vă unii altora păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5, 16). Totuși, din punct de vedere dogmatic, efectele Sfântului Maslu nu sunt condiționate de mărturisirea prealabilă a participantului. Principalul criteriu, fără de care Taina ar rămâne doar la nivelul unui simplu ritual, este credința că numai Dumnezeu poate vindeca toate neputințele noastre.
Pe de altă parte, după pravilele bisericești, Taina Maslului nu se administrează celor cărora li s-a legat limba, pruncilor până la vârsta de șapte ani (deoarece ei sunt socotiți de Biserică fără păcate) și nebunilor, până ce nu-și vin în fire.
În Biserica Romano-Catolică, de această Taină se împărtășesc numai cei care sunt bolnavi de moarte, aceasta fiind ca o pregătire pentru călătoria lor spre viața veșnică, de aceea poartă denumirea de extrema unctio sau ungerea cea mai de pe urmă.
„Taina celor șapte preoți”
Săvârșitorii Sfântului Maslu sunt preoții, așa cum reiese din cuvintele Sfântului Iacob: „Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru ei”. Acest lucru nu-l privează însă pe episcop de săvârșirea acestei Taine, el fiind acela care deține plenitudinea harului. Din expresia „să cheme preoții” se poate deduce că, pentru săvârșirea Tainei Sfântului Maslu, este nevoie de mai mulți preoți. Conform tradiției vechi, la săvârșirea acestei Sfinte Taine trebuiau să ia parte șapte preoți, după numărul celor șapte daruri despre care vorbește proorocul Isaia în cartea sa (Isaia 11, 2). În acest sens, Sfântul Maslu mai este cunoscut în Biserica Greacă și sub denumirea de „taina celor șapte preoți”, iar în Biserica Rusă, sub numele de sobornavie, adică slujba adunării sau soborului preoților.
Unde și când se poate săvârși Sfântul Maslu
De regulă, Taina Sfântului Maslu se săvârșește în Biserică. În ceea ce privește timpul săvârșirii, Biserica o leagă de anumite soroace fixe, ea putând fi administrată, prin excepție, ori de câte ori este nevoie. Zilele săptămânale, în care se poate săvârși Sfântul Maslu, sunt luni, miercuri și vineri, precum și în timpul posturilor mari din cursul anului bisericesc, atunci când se săvârșește mai des. În unele biserici, catedrale sau mănăstiri, se oficiază Sfântul Maslu în Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, în amintirea ungerii cu Mir a Mântuitorului de către femeia cea păcătoasă. Pentru cei sănătoși, Maslul poate fi săvârșit Joi sau Vineri în Săptămâna Patimilor, sau chiar în Sâmbăta Mare, înaintea Ceasurilor (sau a Sfintei Liturghii), în cinstea și amintirea ungerii Trupului lui Hristos cu miresme de către femeile mironosițe. În Bucovina această Sfântă Taină se săvârșește în Joia Mare și înlocuiește ritualul spălării picioarelor. Biserica Greacă o oficiază și cu ocazia hramului Sfântului Iacob, ruda Domnului (23 octombrie).
„Doctorul sufletelor și al trupurilor”
Nevoia și importanța acestei Sfinte Taine pentru sănătatea trupească și sufletească a credincioșilor reies din nevoia acestora după Dumnezeu. Omul bolnav are o sensibilitate aparte pentru Biserică și după ajutorul ei. El își dă seama de neputința în care se află și-L face pe Dumnezeu transparent în slăbiciunea sa. Dumnezeu este singurul doctor în stare să vindece și sufletul, și trupul: „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor și al trupurilor, care ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala și să răscumpere din moarte, tămăduiește pe robul Tău acesta de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins și-l fă să vieze prin harul Hristosului Tău” (Rugăciunea de la ungerea cu untdelemn – Molitfelnic, EIBMBOR, București, 2002, p. 144). Prin această pecetluire cu untdelemnul sfințit „Însuși Hristos Cel jertfit Se sălășluiește prin semnul crucii în bolnav, dându-i puterea înfrânării de la păcate, a rezistenței la orice egoism al pornirilor păcătoase; cu ea se va întări sufletul lui, pentru ca să biruiască boala din trup. Crucea este mijlocul prin care vine puterea din Trupul lui Hristos care a biruit moartea”, spune părintele Dumitru Stăniloae (pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. III, ediția a II-a, EIBMBOR, București, 1997, p. 218).
(Sursa: Ziarul Lumina)