Sunt la ordinea zilei alegerile în Republica Moldova, prilej cu care am căutat printre vechile dosare ce le mai păstrez din periplul basarabean și am dat peste un document uitat scris cu alfabetul chirilic utilizat atunci peste Prut. Este ornat cu o ștampilă ministerială cât o șapcă de polițist și cu precizarea datei și anului – datează din 1988. Actul de acum 37 de ani este semnat de subsemnatul (care, de fapt, nu avea nici o îndrituire oficială) și de către ministrul culturii de la Chişinău, Gheorghe Cuşnir (era ucrainean!) și voia să fie un prim pas către o eventuală dezgeţare a relaţiilor culturale dintre Republica Moldova (pe atunci, RSSM, adică, sovietică) şi România. Îl recitesc cu emoţie – parcă vine de departe, dintr-o altă viaţă! Textul se intitulează „Propuneri cu privire la relaţiile de colaborare în domeniul artei teatrale, muzicale şi cinematografice între instituţii de creaţie ale RSSM Moldoveneşti şi RS România” şi era adresat Ministerului Culturii de la Bucureşti şi Ambasadei URSS în România.
Ei, şi – veţi spune – ce importanţă mai poate prezenta acum o Convenţie utopică, cvasi ilegală, nevalidată și rămasă în etern stadiu de proiect? Cum se va vedea, documentul depune interesantă mărturie asupra dorinţei reale a basarabenilor de a înfăptui barem parte a dezideratului „unire prin cultură”, vizavi de indolenţa (dusă până-n pragul nesimţirii) părţii române. Ne aflam, nu uitaţi, în 1988. R.S.S. Moldovenească era sub stricta ascultare a Moscovei, dar mişcarea de redeşteptare naţională căpătase proporţii. Ministerul Culturii de la Chişinău avea dreptul să angajeze colaborări cu, să spunem, RSS Uzbecă, ori RSS Bielorusă, dar nu şi cu Bucureştiul: relaţiile externe le gestiona numai şi numai Moscova. Ceea ce ministrul Gh. Cuşnir şi-a permis să ignore, cutezând un gest care (alături de alte câteva) avea, până la urmă, să-l coste postul. Textul „Propunerilor” l-a moşit câteva ceasuri bune împreună cu subsemnatul – care, la rându-i, n-avea nici urmă de împuternicire pentru astfel de tratative. Deci, două ilegitimităţi flagrante – şi cum minus cu minus dă plus, „Propunerile”, atât de neobișnuite, aveau să ajungă la destinaţie. Degeaba, însă! Basarabenii se străduiau să scape de tutela sufocantă a Moscovei, care avea grijă să oprească toate invitaţiile trimise direct de partea română, şi să sleiască orice tentativă de apropiere culturală, suspicionată preventiv de „naţionalism”. Şi ce mari năstruşnicii combinaseră autorii? De-a dreptul banalităţi: organizarea anuală de turnee teatrale pe bază de reciprocitate, participare basarabeană la principalele evenimente culturale din România, schimburi de actori, regizori, scenografi, solişti, şcolarizarea a 15 studenţi de la Chişinău la Institutul de teatru şi artă cinematografică de la Bucureşti („măcar să înveţe bine limba” – mi-a spus ministrul… în ruseşte), apoi numeroase alte reciprocităţi, indicându-se (sub evidenta influenţă a Postului de radio Iaşi, mult ascultat atunci în Basarabia) sumedenie de colective artistice din Iaşi, Botoşani, Bacău, Galaţi ş.a. În contra-partidă, basarabenii evoluau la noi. Chestiuni pe care, azi, le-am încadra în cea mai banală normalitate. Dar atunci era atunci!
Odată textul ajuns la Ambasada URSS de la Bucureşti, ataşatul cultural Dănilă mi-a declarat că îl susţine (bătea vânt de libertate peste Prut şi ruşii păreau dispuşi la ceva concesii). „Dar – mi-a spus – ai să vezi că se poticneşte la voi.” Şi chiar aşa a fost: s-a opus hotărât cea mai interesată parte – românii! Preşedinta Consiliului Culturii, Suzănica Gâdea, a citit de două ori textul în faţa mea şi a concluzionat: „Drăguţă, dar asta nu se poate!” Nu s-a ostenit să şi argumenteze de ce. Cum se vede, basarabenii voiau, românii, ba!… Păstrez această iluzorie Convenţie îngălbenită, document al unor speranţe biruite de prostia suverană. În felul lor, amândouă româneşti: şi speranţa, şi prostia.
