Sunetul clopotului

Fie că se revarsă din turlă, fie din exilul clopotniței, glasul oricărei biserici are în el o chemare aparte… De orice formă ar fi, pe orice tonalitate s-ar exprima, clopotul are conținută în vibrația sa întreaga aspirație a minereului care zace inert în străfundurile pământului. Lut trezit din somn, răgușit, miez odinioară încins, piatră topită și pusă să sune – nici o altă reprezentare sonoră nu era mai nimerită pentru a ne sugera glasul Domnului care se poartă pe deasupra pământului… Limbaj universal, intonație (în)cântătoare (deși are la dispoziție doar câteva note), clopotul răsună până la marginile lumii. Fie a praznic împărătesc, fie a mort, fie a dezastru ori a năvălire dușmană, clopotul are o prezență sonoră de neconfundat, stârnind întotdeauna atenție.
Spațiul ortodox a creat o combinație redutabilă: toacă și clopot. Adică lemn și pământ puse laolaltă spre a deștepta în om veghea harică. Ropot și dangăt, tremur și lovire – cele două forme de strigare fac parte, în deplina complementaritate, din arsenalul vigilenței spirituale a oricărui creștin.
Cine a putut să stea sub un clopot care se trage a încercat, negreșit, acea senzație de aer tremurat, doldora de vibrație. Niciodată nu te-ai fi putut gândi că materia are o asemenea plasticitate a exprimării prin sunet, că ar putea conține acel tremolo neașteptat, când vesel, când grav. De fapt, cred că foșnetul neauzit al Universului, fâsâitul planetelor în mersul orbital au aceeași vibrație interioară cu cea a clopotului care se pregătește să bată.
Un caz aparte îl reprezintă clopotele turnate din metalul tunurilor. Chiar masivele clopote din Dealul Patriarhiei sunt croite, la ordinul Domnitorului Carol I, din captura de artilerie otomană care a împrăștiat moartea și durerea printre dorobanți, la 1877. Așadar, fierul păgân, care latră a moarte pe câmpul de lupta, este pus acum să vestească, an de an, învierea creștinătății. De la bubuitul înspăimântător la blajina chemare evanghelică, metalul împietrit a fost somat, prin voința unui Principe creștin, la un act de metanoia. Oricâte lucruri s-ar putea spune despre clopote, funcția lor cea mai importantă este una chemătoare și, deopotrivă, vestitoare. Aici cred că se poate afirma, fără teama de a greși, că glasul clopotului este hărăzit atât pământului, cât și cerului, că el bate pentru oameni, dar și pentru îngeri, nerăbdători să co-liturghisească împreună cu noi.
Parcă pentru a mai îmblânzi puțin din asprimea bronzului sunător, unele clopote conțin diferite inscripții: numele donatorului, al atelierului său, pur și simplu, au gravate pe suprafața lor motive florale. Astfel, aceste veritabile monade ale sunetului pur devin pisanie cântătoare, mărturisind vremurile de început ale zidirilor în a căror înălțime sunt plasate…
În sens pur metaforic, putem privi clopotul și ca pe un vas răsturnat, eșuat de bunăvoie între căpriorii turlei, din care se revărsa neîntrerupt harul chemării. Un vas care nu conține niciodată nimic pentru sine, din care însă conținutul șiroiește perpetuu. Izvor suspendat al sunetelor, al vestirii, clopotul atrage în siajul registrului său grav urcușul, migrația duhovnicească a creștinilor spre orizontul neînserat al altarului de jertfă. Ghidându-se după dangătul lui, credincioșii găsesc negreșit limanul liniștii nepătrunse.
Da, sunetul clopotului precede marea liniște a Creației din timpul și din jurul dumnezeieștii Liturghii, precede liniștea încordată de la poalele Crucii, precede liniștea gravă din Potirul de Jertfă. Și dacă stăm să ne gândim, Potirul este și el tot un clopot vibrând. Vibrând a sfârșit și început de lume, a iubire revărsată, stratificată în milioane de liturghii câte vor fi fost pe fața pământului. Vibrând a picur de sânge, nevinovat și dumnezeiesc, totdeauna promt și mântuitor, răsărit între noi din belșugul neîmpuținat al iubirii atotțiitoare.
Viața noastră este între clopot și Potir: între sunet și Tăcere, între pământ și Duh, între răcoare și Căldură, între chemare și Promisiune, între speranță și Împlinire… (Răzvan BUCUROIU, Lumea credinței, anul II)