Se-mplinesc în această lună de Gerar 170 de ani de la elaborarea primului “Regulament privind modalitățile de stingere a incendiilor și organizarea pompierilor în orașul Suceava”.
La momentul respectiv (ianuarie 1838) Suceava se afla, în rândul celor opt orașe din Bucovina (provincie care încă nu dobândise statutul de ducat autonom în Imperiul Habsburgic, ci era supusă administrației galițiene), pe locul al doilea, după Cernăuți, în ceea ce privește numărul populației, având cca. 5000 de locuitori.
Regulamentul Curții de la Viena
Curtea de la Viena a emis încă din anul 1759 un regulament pentru prevenirea și stingerea incendiilor, regulament care a fost apoi difuzat în toate provinciile imperiului.
Acest regulament cadru, care cuprindea 110 puncte, a fost preluat ca model, adaptat și pus în practică după posibilitățile locale.
În esență, prevederile acestui regulament, care viza participarea la acțiunile de stingere a incendiilor a locuitorilor din fiecare localitate, subliniau rolul deosebit al meseriașilor, care trebuiau să se implice cu uneltele lor, având atribuții specifice pe timpul intervențiilor în funcție de profesie.
Astfel, lăcătușii și fierarii trebuiau să asigure mânuirea pompelor, căruțașii și vizitii trebuiau să transporte apa, lucrători diverselor altor bresle ( tăbăcari, curelari, cizmari, pantofari, etc.) asigurau lanțul viu pentru gălețile cu apă, muncitorii din construcții participau la demolările destinate limitării propagării focului, iar hornarii și învelitorii de case, lucrau pentru salvarea persoanelor și
bunurilor din clădirile incendiate. La locul incendiului erau mobilizate și persoane specializate medical (doctorii și bărbierii) dar și preoții și judecătorii.
“Pojarnicii” din Moldova
În Moldova, pe la 1777, Divanul Domnesc a dat grija “focurilor” din Iași în seama podarilor, care aveau datoria de a interveni cât mai grabnic.
În 1809, la sesizarea administrației ruse, Divanul Moldovei a luat măsuri pentru “întâmplare de foc” asigurând astfel caii necesari și sacalele pentru apă și procurând tulumbe (pompe) de la Kiev, sporind totodată numărul hornarilor.
Incendiul din anul 1821 și marele foc din iulie 1827 au determinat autoritățile să întreprindă măsuri mai hotărâte: stăpânirea a mărit numărul oamenilor necesari la mânuirea tulumbelor și a organizat aprovizionarea cu apă cu ajutorul sacagiilor și aparilor.
După incendiul din 1833, pornit din mahalaua Tătărașilor, care a distrus 262 de case și două biserici, la ordinul generalului Kisselef Sfatul administrativ a propus înființarea unei “roate (companii) de pojarnici”, înzestrată cu toate cele necesare în caz de incendiu, “pojarnici” care și-au intrat în atribuțiuni din data de 15 mai 1835, dispunând de 76 de cai, 24 de sacale, patru tulumbe și cinci căruțe.
“Descoperirea grabnică a incendiului”
La Suceava, în Bucovina, potrivit regulamentului instituit în anul 1838 (care se ghida după regulamentul cadru al Curții de la Viena) administrația locală avea, ca “rechizite pentru stingerea incendiului, 2 pompe de incendiu, 2 vehicule-cisternă cu 2 găleți, 30 de găleți, 2 pompe de mână, 7 topoare și 2 scări de incendiu”.
Pentru prevenirea (“descoperirea grabnică a incendiului”) existau patru paznici de noapte.
“Aceștia – așa cum stipulează regulamentul – sună orele, la un instrument de suflat, vara de la orele 10 seara până la 2 dimineața, iar iarna de la orele 9 seara până la 4 dimineața și este datoria lor, în acest timp, să patruleze neîncetat pe ulițele din interiorul orașului și, prin urmare, să mențină nu numai siguranța proprietății private, ci, în principal, să urmărească orice apariție a incendiului, să-l urmărească cu băgare de seamă și să facă înștiințare urgentă prin alarmă”.
Paznicii trebuiau să dea “semnalul de incendiu prin clopotul pompierilor sau al poliției”, dar și prin “bătăi în ușile și ferestrele” locuitorilor.
Sacagii și obligațiile locuitorilor
Sacagii erau cei care, la apariția pericolului de incendiu, trebuiau “să vină imediat, călărind într-acolo cu butoaiele pline”.
Ei aveau obligația “din primăvară până în toamnă, în fiecare seară, să ducă butoaiele umplute în curtea primăriei…pentru ca să fie adunată o suficientă rezervă de apă pentru prima lovitură”. Pentru primul sacagiu sosit la locul incendiului primăria acorda un premiu de un florin.
Printr-un articol al regulamentului era stabilită o listă cu locuitorii din diverse puncte ale orașului care erau desemnați să vină, “cu cănile umplute”, pentru asigurarea acestei prime rezerve de apă.
Obligațiile locuitorilor în caz de incendiu erau marcate “printr-o tablă prinsă de casă”, care indica “clar și vizibil, o cană, un topor, după cum acești locuitori ai casei au să apară cu căni, topoare”, lucru care era urmărit “prin supraveghere polițienească”.
Totodată erau stabiliți căruțașii care trebuiau să vină “în cazul unui pericol, cu caii înhămați, la locul incendiului și să stea pentru a fi întrebuințați după cerințe”.
Fântâni și felinare
Regulamentul mai stipula ca “fiecare proprietar de casă să fie instruit ca în cazul întâmplării unui incendiu să-și lumineze casa noaptea cu un felinar”, iar “fiecare posesor de fântână să lase nestânjenită folosirea liberă” a acesteia.
Se prevedea “ca transportul pe stradă, de la fântâna publică a Șipotului, să fie luminat în întunericul nopții”, subliniindu-se totodată necesitatea ridicării “de stâlpi, la distanțe potrivite, pe care vor fi așezate felinare aprinse”.
Prin acest regulament din anul 1838 s-a stabilit că strada pe care se afla fântâna Șipotului “va trebui să fie sistematizată pe costul casieriei orașului, iar felinarele se vor păstra în arestul poliției, puse în sarcina de serviciu a slujbașului de cancelarie Dolinger, cu scopul ca numărul stabilit de felinare să fie permanent (n.r. asigurat) cu lumânările necesare”.
Polițiștii și primarul
La primirea știrii de incendiu caporalul de poliție (corpul de poliție local funcționa în incinta și în subordinea primăriei) avea îndatorirea “să transporte la fața locului rechizitele de incendiu orășenești”.
Adunați în camera de gardă, polițiștilor li se stabileau sarcini precise: “trei, pe deplin înarmați, să ocupe atât paza la arest, cât și la casierie și cancelarie”, “restul însă, tot la fel înarmați, vor merge la locul incendiului pentru întrebuințări ulterioare”, unde trebuiau “să rămână să se pună la dispoziția primarului sau șefului biroului care se ocupă de conducerea mijloacelor de salvare”. Prin articolul 11 din regulament, primarul avea ca misiune convocarea “domnului inginer ținutal cezaro-crăiesc”, împreună cu care urma să se ocupe apoi de “conducerea superioară a tuturor măsurilor ce vor fi socotite necesare”.
Așadar toți locuitorii urbei, de la primar la fiecare gospodar proprietar de fântână sau de căruță, trebuiau să fie permanent pregătiți pentru a interveni în caz de incendiu.
Regulamentul din anul 1838 făcea precizarea că “orașul Suceava suferă de lipsă de apă, deoarece nu există sau sunt foarte puține fântâni, iar apa este transportată în case prin proprii cărăuși de apă (sacagii) existenți”. Sacagii umblau zilnic pe străzi cu sacalele lor, “unele mai mari, altele mai mici, fiecare pe măsura pungii și calului stăpânului său”, în fapt niște butoaie, așezate pe două roți și trase de un cal, de care atârnau donițele de lemn agățate într-un cârlig.
Fântâna de la Șipot, sau, așa cum i se mai spunea, Fântâna Mitropoliei, era sursa principală de apă a orașului, întrucât, din toate fântânile existente, avea cel mai mare debit de apă.
Se consemnează faptul că, în anul 1834, antreprenorul Hermann, cu aprobarea Comisariatului șoselelor din Cernăuți, “a executat reparații la Șipot, astupând în același timp văgăuna peste care trecea un pod”.
Lucrările au consolidat totodată terenul din zonă, în care “se produceau numeroase surpări”.
