Spovedania misionară a unui episcop

Istorici ai ideilor și mentalităților angrenați în studii privind secolul 20 vorbesc despre o modernitate paradoxală și despre prăbușirea civilizației din care renaște barbaria în veșminte ideologice. Secolul 21 nu pare să se detașeze de aceste trăsături ale veacului anterior. Unul dintre paradoxurile contemporaneității se ascunde chiar în spatele formulei sale descriptive „era tehnologiei și a comunicării”. Cu o evoluție fulminantă, tehnologia digitală a creat o diversitate impresionantă de canale de comunicare, dar, în ciuda aportului cantitativ indiscutabil, nu contribuie calitativ la conținutul comunicării, așa cum ar fi fost de așteptat. Ba, dimpotrivă, subminează calitatea actului comunicării.
Admițând avantajul accesului la informație și educație pe care tehnologia digitală îl oferă, ea este totuși incapabilă să înlocuiască formele directe de comunicare, cele care asigură autenticitatea înțelesului de „a fi în legătură cu…” și care încorporează în el latura emoțională, spontaneitatea și sensibilitatea, fără de care comunicarea este fie seacă, fie falsă. Nici un mijloc de comunicare modern, telefon, e-mail, whatsapp etc., nu poate mima mediul specific unei comunicări naturale, în care poți surprinde, într-o fracțiune de secundă, înțelesul unui zâmbet sau iubirea din privire.
Supralicitată în relaționarea interumană, tehnologia digitală reconfigurează practic modul de gândire și de comunicare, putând deveni la fel de nocivă ca îmbrățișarea unei ideologii toxice. Pe termen lung distruge abilitățile omului de a dialoga, altfel spus anulează toată strădania anticilor de a așeza conversația la nivel de artă. Dacă dialogurile platoniciene stau la temelia civilizației europene, așa cum susțin numeroși cercetători, ce poate rămâne în lipsa dialogului? Monologul. În epoca simbolistă, în dramaturgie, monologul se regăsea în teatrul absurd și grotesc. Contemporaneitatea îl reține ca formă de gândire și comunicare.
Drama lumii de azi își are sursa în deteriorarea profundă a dialogului interuman: oamenii nu mai dialoghează, ci vorbesc doar ca să se audă pe ei înșiși; nu mai au răbdare să-i asculte pe ceilalți și, de fapt, nici nu-i interesează părerile altora; își expun ideile ca pe adevăruri absolute și etichetează pe toți și pe toate cu o superficialitate înspăimântătoare. Dialogul se transformă în monolog, iar în acest caz monologul este clar o formă de barbarie.
Unul dintre sociologii și filosofii care s-au distanțat de postmodernism, Jean Baudrillard, cel care a formulat conceptul de hiperrealitate – termen folosit în filosofia semiotică și postmodernă pentru a descrie o incapacitate a conștiinței de a distinge realitatea de simularea realității -, afirma că „celălalt există pentru ca eu să nu mă repet fără sfârșit”. Și mai expresiv în cuvinte, părintele Arsenie Papacioc spunea că omul se împlinește ca persoană în celălalt. Pornind de la acest adevăr teologic, putem spune că modul în care omul știe să relaționeze cu ceilalți arată măsura umanității sau, dimpotrivă, a barbariei în care se află. Incapacitatea de a comunica dezvăluie și o mare neputință în a relaționa cu Dumnezeu. Petre Țuțea aproape că exclama: „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”. Vorbele sale vibrează ca într-o unică explicație pentru toate paradoxurile contemporaneității și pentru slăbirea civilizației prin alunecarea în diferite forme de barbarie.
(Răzvan Bucuroiu , Ziarul Lumina)