Două mari personalități a dat culturii române neamul Cotlarciuc, din Stulpicani, pe mitropolitul Nectarie (19.02.1875 – 04.07.1935), mare publicist bucovinean, și pe… epigramistul Sorin Cotlarciuc, medic stomatolog la Iași și la Vama, născut, în 1951, la Vatra Dornei.
Conform unui epigramist contemporan, Mihai Țânțar, „Stomatologii n-au umor / Și nici nu știu să riposteze; / Aveam un dinte contra lor, / Acuma am… două proteze!”, epigrama nefiind valabilă și în cazul lui Sorin Cotlarciuc, stomatologul care, cu „Fața nevăzută a lumii” (Rocad Center, Iași 2011), probează și umor sănătos, și rafinament, și o cultură temeinică și dinamică.
Dedicată familiei lui și „locuitorilor din așezarea montană Vama”, cu o dublă scăpărare epigramatică („Nu pot astăzi să-mi dau seama / Cum de sunt pe firul dramei, / C-am ajuns aici, la Vama, / Să dau „vamă” epigramei” și, respectiv, „Volumul, când l-am terminat, / Am zis, să afle orișicine: / Spre cititori am gând curat, / Cum au și dumnealor spre mine!”), ilustrată superb cu caricaturi semnate de Doru Olaș și prefațată de redutabilul epigramist Vasile Larco, „Fața nevăzută a lumii” cuprinde „Epigrame pe diverse teme”, „Gânduri de la Vama” (tot epigrame), o adevărată plachetă de „Rondeluri” satirice, în care încă mai pâlpâie tinerețea de poet a lui Sorin Cotlarciuc, precum și „Câteva date despre autor”.
Partizan al epigramei, care vede în „formula poetică restrânsă” esențializări, deci adevărate romane și cărți de poezie despovărate de balast („Poetul, ca sublim artist / Cioplind ideea în cuvinte, / Ușor ar fi epigramist, / Îi trebuie… doar niște minte!”, scriam cândva), mă bucur să constat că Sorin Cotlarciuc intră firesc într-o bună tradiție bucovineană, în care au strălucit filologul Vasile Bogrea („Vor să ajungă senatori, / Dar să-i voteze – cine?! – / Când nu-i știu mulți alegători, / Iar alți-i știu prea bine!”), politicianul Eusebie Hotinceanu („La mână lanț de aur are / Și toată lumea se întreabă / Cum de un om așa detreabă / Nu are lanț și la… picioare!”) sau celebrul, și ca poet, George Voevidca.
La Sorin Cotlarciuc înrudirea cu marii epigramiști bucovineni de odinioară e temeinică, deși cumva instinctuală și ținând doar finețea, de rafinamentul enunțului („Se știe, în orice țară, / Că tineretul e-o comoară. / La noi, problema e cumplită: / Comoara e neprețuită!” sau, printre „gândurile de la Vama”, „Când sărbătoare e în sat / Și cântă pe tăpșan lăuta, / Ei joacă hora legănat, / Apoi o parte-ncep… bătuta!”), „amprenta” vizibilă fiind cea a „școlii ieșene” (excelentă), în care disimularea poantei sub aparența inocenței („O tânără ieșise din spital, / Vorbindu-mi cam de la-nălțime / C-a fost tratată superficial, / Ea ar fi vrut în profunzime.” sau „Descifrându-i lesne șpilul, / Eu pe popă l-am tratat / Când mi-a botezat copilul / Cu un vin nebotezat…”) și bipolaritatea situațiilor de viață („Să fie intelectual, / Muncește mult și nu se lasă; / La crâșmă este la seral, / La fără de frecvență-acasă” sau „Poporu-i la pământ, e lat, / Iar cauza-i de toți știută: / Guvernul astăzi i-a tăiat / Și corzile la parașută”) determină un discurs umoristic aparent flegmatic, aproape englezesc, promovat exemplar, la nivel național, de neîntrecutul George Petrone.
Există, desigur, în preaplinul acesta epigramistic al cărții și catrene mai mult sau mai puțin civice („Din amar lovit de piatră, / Iasca se aprinde-n vatră. / Ardă-i, Doamne, cu văpăi / Și pe toți acei ce-s răi!” sau, în „vămenele gânduri”, „Plânge moșul la hotar, / Suspinând pe un buștean: Iată codrul secular / Cum dispare într-un an!”), catrene fără umor, simple jocuri de cuvinte, unele mai inspirate, altele chiar banale, dar nota generală a cărții este cea a umorului natural, înnăscut, un umor când mucalit („Aș vrea s-o iei drept un avans / Ce spun și poate fi povață: / Ușor repari un pas de dans, / Dar greu un pas greșit în viață!”), când elaborat cu migală („Pășind pe-al vieții colorat covor, / Vom observa un lucru curios: / Căci râsul e precis molipsitor, / În schimb umorul nu-i contagios!”).
Rondelurile lui Sorin Cotlarciuc, înrudite cumva cu poezia satirică a lui T. Robeanu („Agnes”, de pildă), sunt, totuși, o joacă a jocului, în care cuvintele se așează firesc, dar nespectaculos, de parcă ar „povesti” și explica un enunț epigramatic sau altul. Cartea în sine merită salutată, în ciuda „scăderilor”, care vin din absența unei autocenzuri riguroase, Sorin Cotlarciuc dovedindu-se a fi un epigramist înnăscut, iar nu făcut.
