Simbolul în Ortodoxie

Ceea ce deosebește, în mod practic, dreapta credință a Bisericii celei una a începuturilor, de cea a Reformei este tocmai preponderența unui realism nemărginit față de seducțiile simbolismului, căruia i-au căzut pradă cultele protestante și neoprotestante, precum și majoritatea tuturor celorlalte religii. Biserica creștină originară a căutat să stăpânească simbolul și să-l folosească cu moderație. Am putea vorbi de un simbolism „bine temperat“. Realitatea generează simbolul, iar simbolul nu mărginește realitatea, ci încearcă numai să trimită la ea. Biserica Ortodoxă nu disprețuiește simbolul, dar nici nu-l supralicitează, el rămânând subiacent realității. Simbolul marchează o anumită depărtare față de Dumnezeu, încercarea de a face sesizată și simțită existența Lui și a lumii Sale printr-un fel de mulțime corespondentă, paralelă și inferioară, dar accesibilă rațiunii și simțurilor, mulțime aflată într-o relație biunivocă cu cea pe care o reprezintă.
Pericolul simbolului este acela că poate deveni formă goală, folosită în mod superstițios și, ca atare, mincinoasă. O lume de simboluri fără acoperire în realitate poate deveni mortifiantă prin descarnarea ei. Pe bună dreptate se ridicau akmeiștii (în frunte cu Gumiliov și Osip Mandelștam) împotriva excesului de simbolism, și ceea ce susțin ei în legătură cu poezia este valabil, în mare măsură, și pentru credință. Pentru creștinul autentic, Dumnezeu este o prezență proximă în măsura în care el, omul, este dispus și deschis acesteia. Mai mult, Dumnezeu este doritor nu numai să se afle în proximitatea omului, ci chiar să-l locuiască. Creștinul trăitor al credinței drepte trece dincolo de perdeaua simbolurilor, în parte aluzivă, pentru o relație directă cu Dumnezeu, prin gesturi spirituale de un realism nețărmurit. Fără a fi ignorat sau disprețuit, simbolul rămâne pentru ortodox doar un reper, un indicator pe calea sa spre ceea ce a fost odată real și ar trebui să fie și acum la fel de real.
Nimic nu este părelnic în conviețuirea noastră cu Dumnezeu.
Gesturile, veșmintele, obiectele liturgice nu sunt decât în mică măsură simbolice, conținutul lor fiind preponderent real. Asta face ca fiecare moment, fiecare amănunt, fiecare mișcare a trupului, a cuvântului sau a gândului să poarte o încărcătură extraordinară, ce se cere integral asumată. La fiecare slujire a Liturghiei, totul este unic și irepetabil.
Gestul simbolic poate deveni abstract sau absent, puțin sau mult superficial. El poate fi repetat, poate deveni mecanic. Simbolul, când nu este bine stăpânit (și, în general, este greu de stăpânit), ajunge să conducă fie spre idolatrie, fie spre panteism.
Hristos n-a purtat, urcând Golgota, o cruce simbolică și nici crucea fiecăruia dintre noi nu este simbolică, ci copleșitor de reală.
Sfintele Taine ale Bisericii noastre beneficiază de prezența reală, iar nu simbolică a Duhului Sfânt și acest lucru le dă valabilitate și valoare.
Împărtășirea noastră se face cu Hristos real și întreg, Cel care S-a întrupat, a fost răstignit și a înviat. Același Hristos este în mod real cu noi, când suntem doi sau trei adunați în numele Lui.
Atât iconoclaștii, cât și iconodulii au luptat, fiecare în felul său, împotriva simbolismului icoanelor. Primii voiau să le desființeze pentru că vedeau în ele numai niște simboluri, ceilalți le-au salvat tocmai cu credința întemeiată că ele mijlocesc o prezență harică reală, iar nu simbolică a celor zugrăviți în ele, a lui Dumnezeu și a harului divin în primul rând.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu făcea retorică și nici nu „compunea“ rugăciuni pentru alții când spunea, în rugăciunea de dinaintea Împărtășaniei, că „dintre păcătoși, cel dintâi sunt eu“. Biserica este în chip real, nu simbolic sau alegoric, Trupul lui Hristos sau Mireasa lui Hristos, sau Corabie spre mântuire, sau Cerul pe Pământ.
Când spunem că cineva și-a dat sufletul în mâinile Domnului ne referim nu la un fapt simbolic, ci la unul real, mărturisind tocmai proximitatea Mântuitorului.
Și exemplele pot continua la nesfârșit.
În două feluri poate fi simbolul desființat: prin golirea lui de conținut, când devine o coajă fără miez, sau prin apropierea de Dumnezeu, când pălește și se stinge în fața realității absolute. Pentru Ortodoxie, simbolul sfârșește în Hristos, ajutând acum la acea vedere „ca prin oglindă, în ghicitură“, despre care vorbește Apostolul Pavel (I Corinteni 13, 12).
Simbolul suprem pentru Biserica noastră este Simbolul de credință (cel niceo-constantinopolitan, de la 325-381), care nu este simbolic în sensul modern al cuvântului, ci în sensul primar, acela de ceva unic care se împarte între frați și folosește drept semn de recunoaștere la apartenența față de credința cea dreaptă, așa cum a fost ea revelată de Dumnezeu prin cele două izvoare veșnic vii ale ei: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
(Costion NICOLESCU, sursa: Ziarul Lumina)