S-a născut în 1296/97 în Constantinopol, dintr-o familie aristocrată, profund creștină. Constantin, tatăl lui, a fost consilier de suflet al împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328) și pedagog al nepotului acestuia, Andronic al III-lea Paleologul (1328-1341). După moartea timpurie a tatălui, Andronic al II-lea devine tutore minorului Grigore, care avea 7ani. Mama lui, mai târziu, se călugărește, iar cei doi frații ai lui îi urmează exemplu și devin monahi.
A fost educat și instruit în științele vremii de marele învățat Teodor Metochites, agonisindu-și o solidă cultură profană și o trăire duhovnicească autentică.
La 19 ani (1315) se retrage la Athos – M-rea Vatopedu, mai târziu la Marea Lavră, urmând întru totul disciplina, postul, privegherea, practicând o asceza monahală severă, rugăciunea minții și deprinderea trezviei (dreapta socoteală), „luptând parcă cu trupul ca să ajungă fără de trup”.
Se retrage doi ani la Glosia și în 1326, după ce a fost hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă orașul Bereea (Veria) din Macedonia greacă, unde trăiește o viață duhovnicească intensă, „izolat de toți și nu vorbea cu nimeni, iar sâmbăta și duminica se aduna cu ceilalți monahi la Sfânta Liturghie și la convorbiri”.
Varlaam de Calabria, între 1334-1341, atacă cu înverșunare mistica răsăriteană și Ortodoxia însăși, iar ieromonahul Grigorie precizează în trei triade (1338, 1339, 1341) doctrina isihastă. Pe 11 Iunie 1341 are loc un sinod care acordă dreptate isihaștilor și Varlaam (†1350) condamnat, fuge în Gerace (sudul Italiei) la catolici unde este promovat episcop catolic.
Între 1343–1347 Palama este aruncat în închisoare de împăratul Ioan Cantacuzino, pe motiv de complot împotriva stăpânirii, în ciuda faptului că împăratul era un apologet fervent al palamismului, fiind și teolog, în același timp. Patriarhul Ioan Calecas, împreună cu Patriarhul Ierusalimului și cu cel al Antiohiei convoacă un sinod în 1345 și-l caterisesc pe Palama, susținând pe Achindin, care preia rolul de batjocoritor al isihasmului.
Împărăteasa Ana de Savoia, la 2 februarie 1347, adună episcopii și-l repun în cinste pe Palama. Achindin fuge și în locul lui vine Nichifor Gregoras. Contra lui Achindin, Grigorie Palama scrie Antireticele I-VII.
Ioan Cantacuzino convoacă în 27 mai 1351 un sinod la Constantinopol, care decretează isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învățăturile lui Varlaam și Achindin.
Acest sinod a fost receptat în mod firesc, de toată Ortodoxia, fără nici o împotrivire, întrucât învățătura despre energiile dumnezeiești necreate avea o tradiție îndelungată și fundament scripturistic solid, trăit în mod practic în viața cultică și monahală a Bisericii, sinodul doar statornicind în scris, ceea ce se practica dintotdeauna. De aceea acest sinod „este caracterizat de mulți drept al IX-lea Sinod Ecumenic”.
Între 1358-1359 Palama a mai scris patru tratate despre isihasm, contra lui Gregoras. Știind dinainte ziua morții sale, Sfântul Grigorie Palama a trecut la Domnul pe 13 noiembrie 1359, în vârstă de 63 de ani.
Ucenicul Sfântului, patriarhul Filotei Kokinos, în 1368, convoacă un sinod care-l declară Sfânt pe Grigorie Palama, pe baza numeroaselor mărturii a unor monahi și episcopi, precum și a multor minuni petrecute în biserica lui, hotărând, ca zile de prăznuire a lui, ziua de 14 noiembrie și a doua duminică din Postul Mare.
Foloasele rugăciunii
Sfântul Grigorie Palama numește rugăciunea calea vieții veșnice, începutul viețuirii virtuoase, măsura vieții duhovnicești, mijloc de cunoaștere a lui Dumnezeu, și izvorul tuturor faptelor bune, prin care vine harul Sfântului Duh, care curăță și sfințește toate cugetările și simțurile spre împlinirea poruncilor lui Hristos.
Cel ce învață pe om rugăciunea neîncetată este însuși Duhul Sfânt, care îi face acest dar celui ce se roagă, cu următoarele foloase duhovnicești:
- Despătimirea, iluminarea și îndumnezeirea sunt treptele desăvârșirii vieții duhovnicești, urmare rugăciunii neîncetate: „Cel ce își curăță trupul său prin înfrânare, își face din mânie și poftă izvor de virtuți prin iubire dumnezeiască și își prezintă mintea lui Dumnezeu, purificată prin rugăciune, acela dobândește și vede în sine harul promis celor curăți cu inima”.
- Sfințirea trupului este așadar efectul rugăciunii neîncetate care atrage pe Duhul Sfânt să Se sălășluiască în întreaga ființă a omului: „La cei ce și-au înălțat mintea la Dumnezeu și sufletul la poftirea Lui, se transferă și trupul, se înalță și se bucură și el de comuniunea cu Dumnezeu; devine și el posesiune și locaș al lui Dumnezeu”.
- Rugăciunea sporește frica de Dumnezeu și-l păzește de păcat, îl împacă pe om cu Dumnezeu, moment în care frica se preface în iubire și durerea rugăciunii în bucurie, răsărind în noi floarea iluminării din care răzbate ca un miros contemplarea tainelor lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
- Pe măsura iluminării minții în har și a cunoașterii prin vedere directă a slavei lui Hristos, dragostea și căldura inimii cresc odată cu bucuria unirii fără de amestecare cu Hristos în lumină.
- Pe lângă darul nepătimirii, a vederii slavei dumnezeiești și a îndumnezeirii omului, prin rugăciune omul primește și celelalte daruri și harisme ale Duhului Sfânt, prin care Dumnezeu lucrează în Biserică pentru întărirea comuniunii de iubire între credincioși, cum ar fi: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni 5, 22-23), care reprezintă roadele Duhului Sfânt și arvuna vieții celei veșnice.
Pr. Dr. MihaiVALICĂ
