Sfântul Cuvios Antonie cel Mare – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Viața Cuviosului Antonie cel Mare, părintele monahismului universal alături de Sfinții Pavel Tebeul (227-342), Pahomie cel Mare (292-348), Macarie Egipteanul (300-391), Vasile cel Mare (330-379), Arsenie cel Mare (354-449), Ioan Casian (360-435), Eftimie cel Mare (377-473), Teodosie cel Mare (423-529), Sava cel Sfințit (439-532), Benedict de Nursia (≈480-547) și alții, a fost scrisă în limba greacă de Sfântul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei (295-373). Sfântul Grigorie de Nazianz consideră această scriere a Sfântului Atanasie un îndreptar și o lege pentru viața pustnicilor.
Sfântul Antonie cel Mare s-a născut în anul 251, într-un sat numit Komon (astăzi Kemmen el-Arous) din Egipt, patria începuturilor monahismului.
La 18-20 de ani, după moartea părinților săi (≈270), s-a decis să-și împartă averea săracilor și să se retragă în pustie. Cuvintelor Mântuitorului: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi.” (cf. Matei 19, 21; Luca 18, 22), le-a dat curs ad-litteram. A preferat pe „a fi” în Dumnezeu în locul lui „a avea” material.
Monahismul era în acea vreme într-o fază incipientă. Este știut faptul că, la începutul Creștinismului, viața ascetică începea încă din familie. Cei care doreau viață pustnicească se izolau în locurile retrase de la marginea orașului sau satului. Așa se și explică prezența, în apropierea Alexandriei, a nenumărați asceți păgâni sau a unor comunități cenobitice semi-organizate, precum cele ale sectei terapeuților, al căror scop era desăvârșirea. Desigur, Creștinismul are modelul de viață monastică în Mântuitorul Iisus Hristos.
Cea care a pus în practică sfaturile evanghelice sugerate de Iisus Hristos a fost Sfânta Tecla, care a trăit într-o peșteră timp de 72 de ani. Fusese convertită de Sfinții Apostoli Pavel și Varnava. Însă cel dintâi pustnic cunoscut în istoria monahismului este Sfântul Pavel din Teba.
Nici Vechiul Testament nu a dus lipsă de monahi. Sfinții Ilie Tesviteanul, Elisei și Ioan Botezătorul sunt considerați premergătorii monahismului creștin. O formă de ascetism găsim și la recabiți, care erau un neam migrator, precum și la esenienii din ținuturile pustii de la Marea Moartă, cu precădere în ținutul Qumran.
Dar, să revenim. După o pregătire prealabilă, Sfântul Antonie cel Mare s-a retras în zona deșertică numită Nitra, astăzi Wadi el-Natrun, la aproximativ o sută de kilometri de Alexandria, una dintre cele mai aride regiuni ale deșertului vestic egiptean. Însă, după un timp, s-a retras într-un mormânt-peșteră gol. Simțea nevoia unei eliberări de sine. Primea, de la localnici, câte puțină pâine și apă la două-trei zile.
Despre numeroasele lupte pe care le-a purtat Sfântul Antonie cel Mare cu duhurile rele – metamorfozate în lei, urși, leoparzi, tauri, șerpi, aspide, scorpii, atât în Nitra, cât și în mormântul devenit chilie – în urma cărora nu de puține ori a rămas aproape mort a scris Sfântul Atanasie cel Mare. Cum a biruit?! Postul, privegherea și rugăciunea i-au fost principalele arme împotriva ispitelor venite de la lume, de la fire și de la diavol.
După o vreme de nevoință în acel mormânt, Sfântul Antonie s-a retras în Muntele Pispir (astăzi Der el-Memun), dincolo de Nil. Aici s-a adăpostit într-o veche fortăreață romană, locuind aproximativ douăzeci de ani în cel mai auster mod. S-a pregătit pentru cealaltă viață, fără de sfârșit. A lucrat în ogorul virtuților pentru a deveni vas al Sfântului Duh. Hrană a primit de la un ucenic, potrivit obiceiului tebeilor, de două ori pe an. Însă nici aici nu a scăpat de lupta cu diavolii.
Însuși Sfântul Constantin cel Mare a aflat despre viața și nevoințele sale. Impresionat de cele auzite, împăratul i-a adresat o scrisoare prin care îi cerea câteva sfaturi. Inițial, Sfântul Antonie, dintr-o prudentă modestie, a refuzat să-i răspundă, însă aflând de la alți monahi că este vorba de un împărat care sprijină Biserica, i-a răspuns. Scrisoarea se păstrează până astăzi.
Din dorința de a-i întări pe creștinii asaltați de învățăturile nocive ale arienilor, Sfântul Antonie a părăsit pentru scurtă vreme chilia nevoințelor sale și s-a dus în cetatea Alexandriei, ca să ia atitudine împotriva ereticilor, ale căror învățături erau mai nocive decât otrava șarpelui. Mai luase atitudine și împotriva persecuțiilor împăratului păgân Maximilian Daia (cca 310). În ambele cazuri plecase cu gândul să moară martir, însă Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru, deși el se oferise morții de bunăvoie.
Întorcându-se în fortăreața sa, credincioșii au început să îl caute pentru sfat și rugăciune. Din dorința de a-și regăsi pacea și liniștea sufletească, Sfântul Antonie s-a retras în Tebaida, în Muntele Colzim. Ulterior, pe acest munte s-a construit Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare”. Aici, mulți ucenici, dornici de aspră viață duhovnicească, s-au strâns în jurul lui. Erau mulți într-unul. Monos pentru ei nu mai însemna singur, ci unitate. Ce spune psalmistul?! „Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună!” (Psalmii 132, 1). Așadar, deși erau mulți, întocmai primilor creștini, „inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 4, 32). Sfântul Dionisie Areopagitul, în lucrarea Ierarhia bisericească, cap. VI, afirmă: „De aceea li s-a acordat monahilor un nume sfânt, întrucât acest nume își are originea în viața unitară și nedespărțită a lui Dumnezeu”.
De numele Sfântului Antonie se leagă primele reguli ale vieții monahale, care vor fi aprofundate mai târziu de Sfântul Pahomie și de Sfântul Vasile cel Mare.
Totodată, Sfântului Antonie cel Mare i se atribuie 7 scrisori (epistole), scrise în limba coptă. Ele se păstrează în colecția Migne. Patrologia Graeca (Tomul 40). Alte învățături ale sfântului, păstrate și transmise de ucenicii săi, se găsesc atât în Patericul egiptean, cât și în Filocalia (vol. I). Dacă Patrologia greacă nu este chiar la îndemâna oricui, Patericul egiptean și Filocalia sunt accesibile doritorilor de cunoaștere.
Sfântul Antonie cel Mare a trecut la cele veșnice la vârsta de 105 ani. El a fost contemporan cu Sfinții Pavel Tebeul, Macarie Egipteanul și Atanasie cel Mare. În istoria Bisericii, este considerat cel dintâi monah al pustiului cu viață eremitică și întemeietorul vieții monahale creștine. Deși Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” se afla în loc pustiu, pe munte, totuși, periodic, sfântul se retrăgea pentru contemplare într-o peșteră.
Cât privește Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” (Deir Mar Antonios), ea a fost întemeiată la puțin timp după trecerea la Domnul a sfântului, fiind astfel cea mai veche mănăstire din lume. Ea se află la poalele Muntelui Al-Qalzam, locul unde se crede că a fost înmormântat Sfântul Antonie, adică în apropiere de Al Zaafarana, și constituie unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate creștină din Egipt.
Din păcate, nu se cunoaște în amănunțime istoria mănăstirii în primele secole de la întemeiere. Totuși, se știe că în secolele VI-VII aici s-au refugiat mai mulți călugări de la Wadi el-Natrun, amenințați fiind de atacurile beduinilor. Istoria mănăstirii este una zbuciumată, perioadele de înflorire alternând cu cele de decădere, în urma jafurilor beduinilor. Din acest motiv, zidurile înconjurătoare au fost întărite permanent, astfel încât mănăstirea arată astăzi ca o fortăreață.
Dintre cele cinci biserici ale mănăstirii, cea mai importantă este cea închinată Sfântului Antonie, în care se păstrează încă fresce din secolul al VI-lea și secolul al IX-lea. Călugării oficiază slujbele în limba coptă, aflându-se în jurisdicția Patriarhiei Ortodoxe Copte din Alexandria.
În biblioteca mănăstirii se mai pot vedea doar 1700 de manuscrise, multe altele fiind arse din păcate de beduini. Peștera în care s-a nevoit Sfântul Antonie cel Mare se află la aproximativ doi kilometri depărtare, fiind situată la 680 m deasupra Mării Roșii și oferind o priveliște impresionantă asupra munților din împrejurimi și a mării care amintește de izbăvirea lui Israel din robia egipteană. Interesant este faptul că – deși a sălășluit și a fost îndrumătorul spiritual al multor mănăstiri – Sfântul Antonie a dus în cea mai mare parte a timpului o viață izolată.
Sfântul Antonie cel Mare (251-356) este considerat a fi cel mai de seamă părinte al deșertului și exemplul cel mai elocvent al vieții monahale trăite în singurătate. El este sărbătorit în majoritatea Bisericilor creștine la 17 ianuarie. Biserica Ortodoxă Coptă – care are cele mai strânse legături cu Sfântul Antonie din punct de vedere cultural și geografic – îl prăznuiește pe 31 ianuarie.