Cele mai vechi traduceri propriu-zise ale Bibliei au apărut în condiții istorice diferite, în limbi precum greaca, siriaca și latina, într-un interval de timp cuprins între anii 200 î.Hr. – 400 d.Hr.
Foarte importante sunt traducerile de limba greaca, pentru că acestea pornesc de regulă de la versiuni ebraice foarte timpurii, superioare celor accesibile nouă, astăzi. Cea mai veche traducerea grecească a Sfintei Scripturi s-a realizat înaintea erei creștine, în Alexandria (Egipt), spre folosul comunității evreiești de aici. În Alexandria exista o comunitate evreiasca puternică încă de la întemeierea orașului de către Alexandru cel Mare, la 331-332 î.Hr. În secolul al III-lea î.Hr., Alexandria era unul dintre cele mai mari orașe din nordul Egiptului și principalul port la Mediterana, faimos pentru școlile filosofice și, ca o curiozitate, pentru farul construit aici – una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Evreii alexandrini intraseră în contact cu filosofia grecească, care le-a influențat profund concepțiile despre lume și viață și, nu în ultimul rând, gândirea religioasa. După câteva generații, ei își uitaseră limba maternă și nu mai aveau acces la textul biblic. Nu mai știau nici măcar aramaica. Astfel a fost nevoie de o traducere a Bibliei ebraice, în limba greacă. Această versiune a fost intitulată Septuaginta (lat. septuaginta, „șaptezeci”), datorită faptului că, conform epistolei lui Pseudo-Aristeia, prefect al gărzii regale pe vremea regelui Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr.), lucrarea ar fi fost împlinită de 72 de bărbați (câte 6 din fiecare seminție israelită) aduși în Alexandria special pentru acest scop.
Câteva secole mai târziu, când creștinismul va pătrunde în comunitățile de evrei vorbitori de limba greacă, cunoscuți sub numele de eleniști, sau în comunitățile păgâne, Septuaginta devine Biblia utilizată de către primii misionari ca suport pentru predicarea Evangheliei. Creștinii vor îmbrățișa Septuaginta fără rezerve, așa încât această traducere dobândește în scurt timp autoritate în toată Biserica primară. Mai târziu, sunt adăugate și cărțile Noului Testament, alcătuindu-se astfel canonul biblic creștin care, de aci înainte, se va numi Sfânta Scriptura a Vechiului și Noului Testament. Dar Septuagintă a făcut încă de la început obiectul a numeroase critici, venite mai cu seama din rândurile clerului iudaic sau ale unor scoli creștine din epocă. Numeroase alte traduceri grecești vor vedea lumina zilei; majoritatea nu s-au putut păstra până în zilele noastre și, ca atare, nu pot fi cunoscute decât fragmentar, îndeosebi din citate aflate în scrierile unor Sfinți Părinți. Printre acestea se numără versiunile lui Achila, a lui Simmach și a lui Theodot. În secolul al III-lea d.Hr., marele cărturar creștin Origen a studiat problemele ridicate de fiecare variantă și a alcătuit un instrument de studiu foarte valoros, Hexapla, aranjând pe câte sase coloane paralele textul ebraic, apoi tot textul ebraic, dar transliterat cu litere grecești, urmate de cele patru traduceri cunoscute pe atunci în limba greacă.
Dincolo de toate polemicile, pentru creștinii veacului apostolic Septuaginta a reprezentat cartea de căpătâi a vestii celei bune aduse în lume de către Domnul Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Autoritatea ei se baza, pe de o parte, pe acuratețea traducerii, iar pe de alta, pe faptul că era utilizată de către autorii sfințiți ai cărților Noului Testament și, încă de la început, de către majoritatea Sfinților Părinți de limba greacă. Apoi, în Biserica creștină pe cale de a se naște, Septuaginta a deschis calea unor noi osteneli de transpunere a cuvântului dumnezeiesc în limbile popoarelor care, rând pe rând, îmbrățișau noua credință. Una dintre primele versiuni a fost Peschitta, o traducere siriacă din secolul I d.Hr. Aceasta a fost urmată de câteva încercări latinești, dintre care se distinge Itala; Biserica apuseană va renunța însă la toate, în favoarea Vulgatei. (Constantin Jinga, www.ortho-logia.com)
