Semnul crucii

În decursul timpului, semnul crucii a avut sensuri și semnificații diferite. El vine, ca simbol al fericirii, din vremuri străvechi, căpătând la creștini, deși îl fac diferit, același sens: slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, adică slavă Sfintei Treimi.
Zilnic, trecând pe lângă o biserică, ne închinam, în semn de respect, de evlavie pentru Dumnezeu sau pur și simplu din obișnuința. Mulți dintre noi nici nu știm semnificația acestui gest, acestui ritual. Am observat în timpul unor ceremonii religioase cum preotul face semnul crucii pe frunte, fără să știm că acest gest este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii. Semnul crucii nu este specific creștin nici ca gest și nici ca formă. Ca simbol al fericirii, crucea se regăsește pe peceți, pandantive și stele cu mult înainte de era creștină.
Credincioșii din primele comunități iudeo-creștine își făceau pe frunte un semn care evoca altceva decât lemnul crucii pe care fusese răstignit Hristos.
Ritualuri în care întâlnim semnul crucii
Semnul crucii este întâlnit mai întâi în ritualul botezului. Încă din primul secol creștin, crucea era privită ca un semn sfânt al apartenenței la Hristos. Ucenicii lui Hristos știau că ea era o armă de apărare puternică în războiul nevăzut, duhovnicesc, împotriva ispitelor diavolești. De aceea, ei își aduceau aminte de mântuirea primită la botez, făcându-și cruce pe frunte, înainte de orice lucrare. Sfântul Ciprian îi încurajează pe martiri zicându-le: „Fruntea ta să fie întărită, pentru ca pecetea lui Dumnezeu de pe ea să rămână întreagă“. Semnul crucii însoțea administrarea tuturor celorlalte taine.
Semnul crucii a început să însoțească binecuvântarea și să devină mijloc de protecție în fiecare act din viața de zi cu zi.
Dar semnul crucii a fost înțeles și ca formă de exorcizare, ca armă de atac pentru a pune pe fugă demonii.
În Tradiția apostolică a Sfântului Ipolit al Romei se fac referiri la uzul însemnării cu sfânta cruce, precedat de o „suflare“ făcută în palmă, reiterare a insuflării Duhului primit la botez.
În secolul al II-lea, Imnurile lui Solomon și Sfântul Iustin fac aluzie la o însemnare a feței cu sfânta cruce, fiind vorba tot de o aducere aminte a tainei botezului.
În perioada respectiva, semnul crucii se făcea cu degetul mare sau cu un alt deget. Fiind un mijloc puternic de îndepărtare a demonilor, obiceiul de a-l face peste lucruri sau pe mai multe locuri ale trupului a fost, de la început, la fel de familiar pentru creștini ca și cel de a se închină ei înșiși. Abia în secolele VII-VIII, cu prilejul crizei monofizite și monotelite, ortodocșii au început a-și face cruce cu două degete, exprimându-și astfel credința lor cu privire la cele două firi și la cele două voințe în Hristos. Sub această formă, semnul crucii a trecut la slavi și a fost păstrat astfel până la reforma patriarhului Nicon (1652).
După potolirea certei monotelite, Biserica greacă a introdus obiceiul de a se închina cu trei degete, spre slava Sfintei Treimi. Acest fel de a se închina va deveni încetul cu încetul general și comun pentru Orient și Occident, la începutul secolului al XII-lea.
(Dumitru Manolache)