Sacrificiile politicienilor noștri

Mulți se gândesc la președinții României ca la niște ființe atinse de senilism la vârste fragede; dar nu e corect, fiindcă marii noștri șefi sunt de fapt niște clarvăzători. De pildă, luminatul Emil Constantinescu, amintiți-vă, în campania electorală care avea să-l ungă președinte, a promis mulțimii alegătoare că a venit vremea „să nu se mai sacrifice poporul, ci politicienii”.
După ce campania s-a dus pe pustii, nici cel mai atent observator n-a remarcat vreun sacrificiu cât de mic la oamenii puterii. Senatori și miniștri, primari și prefecți au continuat să se rumenească de mai mare dragul, adăugând noi straturi de bunăstare la patrimoniul personal. Și-atunci, norodul a prins să se întrebe: bre musiu președinte, și cu sacrificiile celor de la putere rămâne ca-n tren!?
Acuma, ce să zic, politicienii totuși se sacrifică în felul lor, mititeii. Să ne gândim la atâtea afaceri care trebuie administrate ca să iasă banul ghebos: nu cer ele un consum cerebral imens, care până la urmă tot sacrificiu se cheamă? Sau atâtea chiolhanuri patriotice, la care e musai să participe, în calitate de aleși democratici… Ia să presupunem că se servesc pe acolo homari de ogradă, cu sos monegasc (nu cred că există așa un sos, dar îmi place cum sună)… Nu-i așa că, oricând, le poate rămâne în gât o tibie de homar sau o stea din coniacul franțuz din care s-au servit?
Apoi, să ne gândim și la aceia care-s detașați cu slujba la Bruxelles. Păi, a face naveta pe ruta – zic și eu la întâmplare – Gura Humorului-Bruxelles, via Costești, nu este istovitor, mai ales când nu prinzi loc la vagon de dormit? Uitați-vă bunăoară la țața Norica Apenelistului și gândiți-vă ce greu e, cu menopauza ei, să-și ridice miile de euro de la casierie și să le care până acasă. Ca să nu mai socotim că țața Norica, bună familistă cum o știm, în mod sigur și-o va lua în bătătura din Bruxelles și pe nepoțica ei celebră, să voteze nițel și dânsa, că-i curioasă.
Toate astea înseamnă sacrificii. Dar apropo de politicienii sacrificați de care vorbea nea Constantinescu; bine ar fi ca, din când în când, să mai fie câte unul sacrificat pe eșafod, de preferință în piața publică.