Să umblăm ca fii ai luminii lumii!

Iubitului nostru cler, cinului monahal și binecredincioșilor creștini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă și pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare.
Motto: „Iar când a venit plinirea vremii,
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie, născut sub Lege.”
(Galateni 4, 4)

Iubiți credincioși,
Păcatul neascultării săvârșit de strămoșii noștri, Adam și Eva, i-a dus pe ei și pe urmașii lor la o tot mai mare înstrăinare de Dumnezeu. „Iar după ce au început a se înmulți oamenii pe pământ”, citim în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, s-au lăsat robiți de frumusețea trupului. „Dar Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup…»” (Facerea 6, 1-3).
Dumnezeu rostește prin gura prorocului Ieremia cuvintele: „Poporul Meu însă M-a părăsit. Tămâiază idoli, s‑a poticnit în căile sale și a părăsit căile cele vechi, ca să umble pe poteci și pe drumuri nebătătorite, ca să-și facă țara grozăvie și batjocură veșnică” (Ieremia 18, 14). „Și au făcut viței în Horeb și s-au închinat idolului. Și au schimbat slava Lui întru asemănare de vițel, care mănâncă iarbă. Au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit pe ei…” (Psalmul 105, 19-21). Astfel, poporul ajunsese la o împietrire, la o mare învârtoșare a inimii; cu auzul auzea, dar nu înțelegea, cu ochii privea, dar nu vedea (Isaia 6, 9-10; Matei 13, 14-15).
Starea aceasta de înstrăinare atât de Dumnezeu, cât și de poruncile Lui i-a dus pe oameni la marginea prăpastiei vieții sufletești, a vieții morale. Oamenii trăiau o spaimă atât a rătăcirii și a însingurării, cât și o dorință tot mai mare de căutare a lui Dumnezeu, o legătură sufletească cu El: „Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluiește-mă și mă ascultă. Ție a zis inima mea: Pe Domnul voi căuta. Te-a căutat fața mea; fața Ta, Doamne, voi căuta. Să nu-Ți întorci fața Ta de la mine și să nu Te abați întru mânie de la robul Tău” (Psalmul 26, 12-14). „Am ajuns – scrie prorocul Isaia – ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpânești și care nu mai sunt chemați cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile și Te-ai pogorî, munții s-ar cutremura!” (Isaia 63, 19).
Aceasta era starea sufletească a lumii Vechiului Testament înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu; o stare de spaimă, de rătăcire, de îndepărtare de Dumnezeu. Răutățile păcatelor atinseseră plinătatea lor, pe de o parte, iar pe de alta, lumea începea să simtă tot mai mult nevoia sufletească de apropiere de Dumnezeu. Toate acestea însemnau, de fapt, „plinirea vremii”, atunci când „Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său”, Cel Unul-Născut (Galateni 4, 4), „Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om”.
Dreptmăritori creștini,
Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, S-a născut cu trup pentru a noastră mântuire (Matei 1, 21; 18, 11; Luca 19, 10); S-a întrupat, S-a făcut om, numindu-Se Fiul Omului, „ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12), fii ai luminii, El, Mântuitorul, fiind „Lumina lumii” (Ioan 8, 12), „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). El luminează prin cuvintele Sale, după cum mărturisește și Psalmistul: „Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumină cărărilor mele” (Psalmul 118, 105).
Mântuitorul, prin Întrupare, a risipit întunericul păcatelor: „…Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit” (Matei 4, 15-16).
Deși așteptat cu dorință arzătoare de poporul lui Israel, care-I cerea lui Dumnezeu „să rupă cerurile”, ca să Se coboare Fiul lui Dumnezeu, atunci când Acesta S-a întrupat, rămânând mai departe Dumnezeu, cei care căutau slavă unii de la alții și nu slava care vine de la unicul Dumnezeu (Ioan 5, 44) nu L-au primit. Cei care „au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12, 43) nu L-au primit, pentru că ei continuau să trăiască în întunericul păcatelor, în ura față de semenii lor. „Iar cel ce urăște pe fratele său este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 11), pe când „cine iubește pe fratele său rămâne în lumină” (I Ioan 2, 10).
Mântuitorul, pe Muntele Taborului, Și-a arătat slava Sa ucenicilor, atât cât au putut cuprinde aceștia cu mintea și inima: fața Sa „a strălucit ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 1-2). De această lumină, spune Mântuitorul, se vor împărtăși drepții, care „vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor” (Împărăția lui Dumnezeu) (Matei 13, 43). De lumina dumnezeirii ne împărtășim atunci când primim Sfânta Taină a Botezului; după ce ieșim din apa Botezului primim o pânză albă și, o dată cu aceasta, lumânarea aprinsă, rostindu-se cuvintele: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină…”. Prin Botez, ne-am îmbrăcat astfel în Hristos, lumina lumii (Galateni 3, 27).
În Sfânta Taină a Euharistiei ne împărtășim cu Cel Care este lumina însăși, Iisus Hristos, și mărturisim: „am văzut lumina cea adevărată”.
Sfinții sunt înfățișați în sfintele noastre icoane în hainele sfințeniei, hainele luminii; veșmintele care îmbracă trupurile lor ascetice, adevărate temple ale Duhului Sfânt, și, îndeosebi, aureolele care înconjoară capetele lor arată viața lor de sfințenie. Toate acestea ne îndeamnă să vedem cu ochii sufletului lumina slavei dumnezeiești, prezența tainică a Celui Care este izvorul vieții și al luminii, Mântuitorul Iisus Hristos.
De aceea, voim a spune că lăcașul de închinare, biserica pictată cu chipurile sfinților este înveșmântată în lumină, în lumina lui Hristos. Pereții exteriori, tencuiți cu o anumită măiestrie, creează efecte de lumină și umbră; această împletire este, de fapt, icoana trăirii vieții noastre pământești, a nevoințelor creștinești, cu ridicări și căderi, în lupta cu păcatele, care „grabnic ne împresoară” (Evrei 12, 1).
Iubiți credincioși,
Mântuitorul, prin Întruparea Sa, prin Moartea, Învierea și Înălțarea Sa la cer, „ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului iubirii Sale…” (Coloseni 1, 13). De aceea, suntem datori să rămânem statornici și să sporim zi de zi în această stare de sfințenie, „umblând ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8), lucrând cu frică și cu cutremur mântuirea noastră (Filipeni 2, 12), „căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri. Pentru aceasta, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, toate biruindu-le. Stați deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcându-vă cu platoșa dreptății, și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luați pavăza credinței […] luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceți în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni și de cereri și întru aceasta priveghind cu toată stăruința și rugăciunea pentru toți sfinții” (Efeseni 6, 1-18).
Dreptmăritori creștini,
Închei scrisoarea mea pastorală cu înțeleptele cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, de la a cărui strămutare la locașurile de veci s-au împlinit, anul acesta, 1600 de ani: „Așadar, pentru că am dobândit acest dar atât de mare al iertării păcatelor, să facem totul ca să nu batjocorim o binefacere ca aceasta…
Marile dregătorii lumești le recunoaștem după insignele purtate de oameni; calitatea noastră de creștin însă trebuie să o cunoaștem după sufletul nostru.
Creștinul trebuie să se arate creștin nu numai după darul pe care-l aduce la altar, ci și după viața nouă pe care o duce; «trebuie să fie lumina lumii» (Matei 5, 14) și «sarea pământului» (Matei 5, 13). Se cuvine ca un creștin să strălucească nu prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci prin cele ce aduce el lui Dumnezeu. Totul să-l arate creștin: mersul, privirea, îmbrăcămintea, glasul.
Vă spun acestea, nu pentru a ne lăuda că suntem creștini, ci pentru a ne pune viața în rânduială spre folosul celor ce ne văd” (Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia după Matei).
Cu smerenie, ridic acum glasul meu către Dumnezeul luminii:
„Hristoase, lumina cea adevărată, Care luminezi și sfințești pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feței Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată; îndreptează pașii noștri spre lucrarea poruncilor Tale…”.
Vă adresez, cu dragoste părintească, urarea să petreceți Sfintele Sărbători cu bucuria mântuirii, întru lumina lui Hristos, născut în peștera din Betleem, și Noul An, cu sănătate, și, întru toate, bună sporire.
LA MULȚI ANI!
Al vostru de tot binele voitor și către Domnul pururea rugător,
† P I M E N,
Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților