Să fugi de oameni, să taci, să te liniștești – cele trei trepte ale isihiei

Avva Arsenie, trăind la palat, se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, călăuzește-mă pe calea mântuirii”. Și-a auzit un glas: „Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui”. Același, retrăgându-se în singurătate, a rostit iarăși aceeași rugăciune și a auzit un glas zicându-i: „Arsenie, fugi, taci, liniștește-te: acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii” (Avva, spune-mi un cuvânt). Să fugi de oameni, să taci, să te liniștești sunt cele trei trepte ale isihiei. Este, oare, cu putință acest urcuș fără să te retragi în pustie și să viețuiești în singurătate? Putem, oare, să ne-o închipuim în afara angajamentului monahal?
1. Să fugi către inimă
Prin avva Arsenie ne este pusă dinainte o cale de eliberare, un mijloc de a ne întoarce la Obârșie, către relația cu Domnul și Stăpânul vieții. Nu toți sunt chemați la această radicalitate, însă fiecare este poftit să participe la Împărăție și să dobândească dispoziția inimii pentru a pătrunde în ea. Aceasta ne este arătată, în primul rând, prin rugăciunea avvei Arsenie – care-I cere smerit Domnului să-i arate calea și să-l îndrume.
Prin lucrare, în ascultare, Arsenie va păși pe calea mântuirii, cuvânt care înseamnă și sănătate trupească, sufletească și duhovnicească și se potrivește cu „a fi liber”. Asemenea Mariei la picioarele lui Hristos, monahul alege cea mai bună parte, singura trebuitoare, anume bucuria de a fi cu Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu îl determină să lase lumea pentru a viețui „singur cu Cel Singur”. Fuga de lume, de ciudă sau dintr-un gest de abandonare a luptei duce la o închidere, la o izolare vătămătoare.
Ceea ce i se propune lui Arsenie este să se odihnească, să se retragă, să fugă de tot ceea ce se interpune în relația cu Unicul. Iar aceasta nu înseamnă să fugi de lumea ca lucrare divină, ci pentru că ea se împotrivește viețuirii evanghelice, menținându-l pe om în exil, străin sieși, în stare de cădere.
Să fugi către inima în care ne așteaptă Domnul înseamnă să săvârșești o reîntoarcere în sine, precum fiul risipitor care se întoarce la Tatăl. Acesta este sensul duhovnicesc al fugii. Sfântul Vasile cel Mare ne arată lămurit modul acestei metanoia: „Atunci când mintea nu se mai împrăștie în cele din afară și când nu se mai răspândește în lume prin mijlocirea simțurilor, se întoarce în sine și săvârșește, prin propriile mijloace, urcușul către gândirea dumnezeiască”.
Distragerea, răspândirea minții care se lasă atrasă de obiectele pe care le poftește împiedică relația cu Dumnezeu. Starea de trândăvie este descrisă de către cei din vechime ca fiind maica tuturor patimilor, rădăcina tuturor abaterilor. Trândavul este prada tuturor fantasmelor, a proiecțiilor delirante care-l fac să părăsească realul și îl târăsc în iluzia închipuirii. Această delăsare îl face captivul tuturor mișcărilor inconștiente, al tuturor gândurilor, îl vulnerabilizează și îl alienează, târându-l „spre tot ce se petrece”. Aceasta este starea omului care se află înstrăinat de sine și care se pierde în mulțimea solicitărilor lumii.
Sfinții Părinți ne arată că starea aceasta are trei expresii: uitarea, lenea și neștiința. Uitarea Ființei, pierderea doririi sau delăsarea, ignorarea rostului sau absurdul. Ei ne spun că rădăcina păcatului este uitarea de Dumnezeu, lipsa atenției.
Uitarea de Dumnezeu, mai ales în timpul încercării, vine de la identificarea noastră cu realitatea materială și existențială. Ea arată alipirea de lume și de cele lumești, voința de a ne însuși ceea ce ne este dat. Aceasta înseamnă să fim încredințați sinelui, ego-ului care este permanent animat de teama de a suferi și de a muri și care caută necontenit compensații, într-o nevoie niciodată satisfăcută de a se proteja. Lui îi lipsește Ființa.
2. Să lași lumea și să te întorci la Sursă
Revenirea în sine, ne spuneSsfântul Vasile, ne introduce în relația cu Dumnezeu. Să fugi de lume, de tulburare și de împrăștiere, să stai deoparte este o necesitate vitală pentru omul de astăzi. Să faci o pauză pentru a te liniști și a te așeza dinaintea Prezenței Lui. Aducerea-aminte de Dumnezeu duce, în chip firesc, spre rugăciunea neîntreruptă. „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am cutremurat”, spune psalmistul, „Prin pomenirea lui Dumnezeu, omul Îl păzește pe Dumnezeu în minte și Îi face sălaș în inima lui”.
Când monahul s-a lepădat de toate pentru a se duce la pustie sau pentru a intra în mănăstire, își dă seama chiar în acea seară că lumea a pătruns odată cu el în chilia lui. Omul nu este alipit doar de obiecte, ci și de reprezentările lor – fapt care scoate la iveală mișcarea pătimașă, această poftă sau duh al consumerismului și al aproprierii care îi colcăie în mădulare.
Patimile te fac să consideri oamenii și lucrurile nu precum sunt, ci în funcție de folosul sau dorința pe care poți să o obții de la ei, de la ele. Astfel, lumea devine pentru om o proiecție fantasmatică a dorințelor lui, iar făpturile, mijloace de a-și satisface patimile, instrumente ale plăcerii senzitive. Duhul sărăciei de bunăvoie înseamnă să mori atașamentului, să te lepezi de a avea pentru a fi.
Monahul din afara lumii nu mai are de luptat „împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). A te călugări nu înseamnă a viețui în afara oamenilor și a lumii, ci a te situa pe tine însuți în afara voilor trupești și să pleci în pustia patimilor. Doar cu acest înțeles i S-a spus acestui mare monah: „Fugi de oameni și te vei mântui”.
Căci, după fugă, el avea să locuiască în mijlocul oamenilor, să sălășluiască în locuri locuite, să viețuiască dimpreună cu ucenicii lui. În fuga sensibilă/ văzută, „el a căutat cu râvnă fuga duhovnicească”, precizează Sfântul Nichita Stithatul. Astfel, el ne arată că nu pustia îl face pe călugăr, că nu singurătatea îl face pe sihastru sau isihast, ci esențială este dispoziția inimii.
Să fugi de lume înseamnă „să fugi de pofta ochilor, a cărnii, de trufia gândurilor, de minciuna celor văzute”. Cea mai importantă lucrare nevoitoare, scrie Sfântul Teofan, „este să nu-i dai voie inimii să se lase în voia patimilor sau să consimtă închipuirile și mișcările pătimașe”. „Frate, patimile sunt niște scârbe; de aceea, Domnul nu ne va osândi din pricina lor. Ci El a spus: Și Mă cheamă pe Mine în ziua necazului și te voi izbăvi și Mă vei preaslăvi” (Psalmul 49, 15).
Drept aceea, când ești asaltat de o patimă oarecare, nu poți face nimic altceva decât să chemi Numele lui Dumnezeu. Tot ce putem noi face, neputincioși cum suntem, este să ne adăpostim în Numele lui Iisus. Adevărat, patimile, care sunt demoni, se retrag când chemăm acest Nume (Sfinții Varsanufie și Ioan, citați în Arta Rugăciunii).
3. Să taci
După chemarea la singurătate, la retragere, cel de-al doilea cuvânt adresat Sfântului Arsenie este: „Taci”.
„Avva Macarie cel Mare le spunea fraților din Sketis, când slobozea adunarea: Fugiți, fraților! Unul din Bătrâni i-a zis: Unde am putea, oare, fugi în afara acestui deșert? El și-a atins buzele cu degetul, spunând: De aceasta trebuie să fugiți. După care a intrat în chilie, a închis ușa și s-a așezat jos” (Avva, spune-mi un cuvânt). Tăcerea exterioară din deșert sau de la șes, dacă înlesnește, nu este de ajuns. Trebuie să i se adauge tăcerea buzelor, pentru a ajunge la tăcerea gândurilor.
Există o respirație trebuitoare între perioadele de activitate și perioadele de retragere. Acestea din urmă vin să aducă roade folositoare celor dintâi. Însă, la fel de folositor este să veghem ca nu cumva să ne dedăm pălăvrăgelilor deșarte atunci când suntem încredințați relației cu ceilalți, ca să nu ne lăsăm covârșiți de patimi și să avem părere de rău din această pricină în momentul rugăciunii.
În Muntele Athos, călugării au în fiecare zi un timp de destindere în care pot comunica unii cu alții. Unul dintre ei îmi mărturisea cât de mult se temea de acest timp de libertate a cuvântului căci, spunea el: „Dacă zic un cuvânt care să-l rănească pe fratele, trebuie să duc acest cuvânt cu durere în rugăciunea mea până a doua zi, până în momentul în care fratele meu mă iartă”. Bătrânii vegheau în mod deosebit asupra limbii în întâlnirile cu ceilalți, ca să poată rămâne în pace.
În retragere, conștiința ne aduce aminte de toate greșelile noastre. Dacă suntem tensionați din pricina unei supărări cu fratele sau prinși în grija cea lumească, rugăciunea ne va fi răscolită de ivirea tuturor acestor aduceri-aminte. Rugându-ne, rostind Psalmul 140 care se cântă în fiecare seară la vecernie, ne poate ajuta să ne susținem vegherea: „Pune Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele. Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi dezvinovățesc păcatele mele”.
În Epistola lui, Sfântul Apostol Iacov ne arată cât este de greu să-ți stăpânești limba și cât este ea de temut: „Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl, și cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu” (Iacov 3, 9). Prin cuvânt putem încuraja, mângâia, mărturisi, învăța pe alții, însă putem și distruge, nimici, ucide. Cuvântul poate da viață sau ucide, poate sluji la calitatea relației sau semăna discordie.
Iisus, în Evanghelie, ne arată că limba nu este decât un instrument și că ea exprimă ceea ce vine din inimă: „Căci din prisosul inimii grăiește gura. Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele. Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 34-37).
Este, oare, cu putință, să analizăm raza de acțiune a cuvintelor și consecințele lor? Domnul ne arată profunzimea responsabilității noastre și ne interoghează conștiința. Sfatul pe care i-l dă avvei Arsenie, de a tăcea, se arată a fi profund.
Paiul și bârna
În alt loc, cu același înțeles, ni se spune: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 1-5).
Judecarea distruge comunitatea, bârfirea seamănă discordia și suspiciunea. Omul își proiectează cu ușurință asupra celuilalt problemele lui nerezolvate și-l face să ducă povara reproșurilor pe care și le aduce sieși.
Relațiile umane sunt cu atât mai dificil de trăit, cu cât ele au subînțelesuri, lucruri nespuse, așteptări, proiectări care se transformă repede în judecăți și în grăire de rău. Ele exprimă mișcările ego-ului care reinterpretează totul în funcție de el. Apoi, pentru a nu-și scoate la iveală lipsurile, o să se îndreptățească în detrimentul aproapelui. Atitudinea egocentrică naște toate conflictele, creând un raport de forță dominant-dominat. Ea este semn al unei absențe, al ignorării stării lăuntrice, al unei inconștiențe.
Omul, dinaintea lui Dumnezeu, se mâhnește de bârna care este în ochiul său și, prin lacrimi de pocăință, dorește a fi slobozit. Conștientizarea stării lui lăuntrice îl pleacă spre rugăciunea pentru fratele lui, mai degrabă decât spre judecare. Rugăciunea obștească nu se poate zidi decât pe temelia rugăciunii pentru celălalt: „Purtați-vă sarcinile unii altora”.
Rugăciunea pentru ceilalți ne ajută să ne vedem propriul păcat, ea ne așază în ascultarea fratelui și ne pleacă spre compătimire. Acolo unde judecarea mă făcea orb în ceea ce mă privește, rugăciunea pentru celălalt îmi descoperă starea mea sufletească spre o curățire. În acest sens, prin celălalt, Domnul Își pune degetul pe rana mea și mă întreabă: „Vrei să te vindeci?”. Celălalt poate fi un prilej de cădere sau de vindecare.
4. De la ascultare la tăcere – de la tăcerea buzelor la tăcerea inimii
A tăcea ne face în stare să fim atenți și să ne punem în ascultarea a ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună prin celălalt. Tăcerea buzelor duce la tăcerea inimii. Ea este această trezvie care permite vegherea, această atenție la ceea ce Dumnezeu lucrează în inima noastră. „Înțeleptul zice: Fii trezvitor, fii treaz, veghează asupra vieții tale”, ne transmite Sfântul Isaac. Hristos ne invită „să priveghem și să ne rugăm”, ca să nu intrăm în ispită.
În acest sens, tot mesajul celor din vechime se sprijină pe cea dintâi atenționare pe care Dumnezeu o adresează oamenilor, chemare care a devenit cheia și firul conducător al întregii tradiții iudaice, apoi creștine: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este Singurul Domn” (Deuteronomul 6, 4). Ascultarea este dispoziția inimii care permite sporirea duhovnicească. Totul începe cu ascultarea și se desăvârșește în contemplație.
5. De la ascultare la tăcere – veghere
Astfel, cei din vechime nu s-au gândit niciodată ca omul să poată ajunge la o deplină maturitate duhovnicească, la părtășia cu Cel Viu, fără nepsis sau trezvie, veghere. Vegherea este remediul nepăsării, lenei. Cuvântul grec tradus prin veghere este aletheia. Înțelesul lui literal este non-letargie, ne-uitare, dar și adevăr.
Astfel, a fi în adevăr înseamnă să ieși din starea letargică, de uitare, stare somnolentă sau de moleșeală care este prada tuturor fantasmelor și a delirurilor imaginare: „Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14). Morții sunt aici cei care sunt afundați în supraviețuirea existențială, care se asfixiază de uitarea relației cu Cel Viu. Avem trebuință să biruim somnul lumesc, să devenim deplin părtași la viața care circulă în noi.
Tradiția ascetică asociază căutarea liniștii lăuntrice, a păcii inimii, cu nepsis-ul care este cheia întregului parcurs duhovnicesc. Aceasta permite „trezirea din somnambulismul cotidian” și ne deschide ușa spre deplina săvârșire a potențialităților noastre. Totul începe prin veghere – care este condiția trezirii. Ea ne permite să dezvoltăm atitudinea care înlesnește experierea lăuntrică. Atenția la ceea ce este făgaș spre calea de a deveni conștient.
Începutul ei este atenția trupească, atenție care se exercită în cotidian. Să înveți să fii stăpân pe fiecare gest, să te implici în fiecare act, să fii prezent în ceea ce faci conștientizând felul tău de a fi acolo este cea dintâi etapă. Sfântul Ioan Scărarul, monah din secolul al VI-lea, care a viețuit la picioarele muntelui Sinai, ne face să remarcăm că „la începători, mintea se conformează trupului”. Astfel, să te silești cu atenție la o ascultare permite, în primul rând, să săvârșești bine ceea ce ai început dar, mai ales, permite să afli unitatea lăuntrică și pacea în sine.
Atenția te eliberează de gânduri și permite să treci de la împrăștiere la focalizarea întregii ființe, trup, suflet, duh. Bătrânii recomandau să nu faci decât un lucru deodată și să i te dedai până la capăt. Această atitudine introduce în meditație, apoi în rugăciune. Ea ne readuce spre singurul lucru de folos.
6. De la ascultare la liniște – bucuria întâlnirii
Putem vedea aici cât este de important pentru omul de astăzi să redescopere sensul exercițiului în cotidian, ca trezire a profunzimii lui. Dinaintea lumii în care stăpânesc surmenajul, stresul, anxietatea, în care suntem supuși mulțimii de solicitări, devine din ce în ce mai necesar „să învățăm să readucem mintea răspândită în afară spre înăuntru”, să ne unificăm în gestul simplu, dar trăit în chip conștient. Să învățăm să ne păzim lăuntric, departe de distragere, să revenim necontenit la ceea ce este esențial, veghind ca nu cumva să ne lăsăm târâți de preocupări, de grijile care ne macină neîncetat sau de ispita de a fugi prin imaginar.
Practica gestului conștient a devenit o metodă terapeutică. Ea este fundamentul vădit al tuturor spiritualităților. Să gustăm clipa prezentă. Această cale este accesibilă tuturor, mereu și pretutindeni. Ea face din cotidian un loc de exercițiu, un prilej de sporire duhovnicească, o posibilitate oferită în permanență de a ne trezi la Prezența ei, de a ne aduce aminte de Dumnezeu. Căci atenția nu se limitează la observarea faptelor, la perceperea celor văzute, celor ce se aud, ce se pot pipăi, ci ea este deschisă la ceea ce are un înțeles în evenimentele cotidianului. Ascultarea permite relația cu celălalt și primirea lui.
Ființa Se propune în fiece clipă, ne invită să ieșim din închiderea în problemele și grijile noastre, din alienarea față de circumstanțial. Ne deschide întru uimire ființelor și lucrurilor, precum tot atâtea cuvinte care ne sunt adresate. Adevăratul nostru rost este să intrăm în relație, încetând de a ne abate de la ceea ce, din cea mai mare profunzime a noastră, ne atrage inima. „Să fii în lumea aceasta, iar nu din această lume”.
Întâlnirea este întotdeauna izvor de bucurie. A fi uimiți de întâlnire ne face să gustăm din frumusețea vieții. Ținta este de a reintroduce totul în relație și dialog. Căci moartea nu este o frângere a relației. Trăirea lumii ca pe un univers închis ne încredințează morții. Astfel, vegherea este starea omului care se deschide prin vizibil, prin celălalt, Prezenței Celuilalt. Prin veghere, el devine sensibil față de „dumnezeiasca slavă ascunsă în făpturi și în lucruri”, față de tăcerea care învăluie fiecare creatură.
Ni s-a spus că avva Arsenie „mergea în noapte ca și cum vedea nevăzutul”. Această ascultare veghetoare este deja rugăciune, ea ne introduce în relația cu Dumnezeu, făcându-ne atenți față de intervențiile divine din viața noastră: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul și nu uita toate răsplătirile Lui” (Psalmul 103, 2). Să fim atenți la ceea ce Dumnezeu lucrează în noi și pentru noi și ne deschide către experierea întâlnirii. Rugăciunea, ne spune Sfântul Grigorie Sinaitul, este „Dumnezeu Care pune în lucrare toate în oameni”. Prin urmare, „rugăciunea nu este, mai înainte de toate, ceea ce eu fac, ci Dumnezeu Care lucrează în mine… nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine (Galateni 2, 20)”, mărturisește episcopul Kallistos Ware.
Să amuțiți eul și să-L ascultați pe Stăpân: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45, 10). Să tăceți și să vă faceți disponibil sunt cheile care deschid către „abisul de tăcere” despre care vorbea Sfântul Ignatie al Antiohiei. „Logosul apare din Tăcere și Se întoarce în Tăcere”.
Tăcerea este o stare de comuniune, de „părtășie la dumnezeiasca fire” (II Petru 1, 4) care este scopul a toată calea creștină. Ea vine de la Dumnezeu. Este semnul că am trecut „de la rugăciunea mea la cea a lui Hristos din mine”. Tăcerea este un dar pe care Dumnezeu îl dă omului care a murit sieși.
7. Să păzești reculegerea, să afli pacea, să te liniștești
Să fugi în pustia inimii, să cauți singurătatea, să fii doar tu cu Dumnezeu, să taci și să dorești liniștea sunt condițiile pentru aflarea păcii lăuntrice care vine din Liniștea Originară, din Tatăl. Pentru a afla pacea, omul trebuie să devină liber în raport cu solicitările lumii și cu gândurile care i se alipesc ei. Nepsis-ul despre care am vorbit este această luptă duhovnicească ce se duce pentru a împiedica lumea să pătrundă în inimă și să zămislească în ea patimile. „Închide ușa chiliei tale trupului tău, ușa limbii tale, cuvântărilor și ușa lăuntrului tău, duhurilor rele” (Scara Sântului Ioan Scărarul).
Vegherea este numită aici paza inimii și se pune în lucrare supraveghind mișcarea gândurilor pentru a se feri de tot ce ar putea atinge integritatea inimii, spre a fi slobod pentru Dumnezeu. „Trezvia și vegherea este metoda duhovnicească care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl slobozește pe om în întregime de gândurile și de vorbele pătimașe ca de niște fapte rele, dacă este urmată multă vreme și cu râvnă. Ea oferă, astfel, pe cât este cu putință, o cunoaștere sigură a Dumnezeului Cel de nepătruns cu mintea și deschide dumnezeieștile Taine cele ascunse. Ea duce la plinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, din Vechiul și din Noul Testament și împarte toate bunătățile veacului ce va să fie” (Sfântul Isihie Sinaitul, în Filocalia, volumul 3).
Isihia este asociată, în tradiția pustiei, nepsis-ului. Isihast este cel ce s-a lepădat de lume și care, treptat, pășește către libertate. Omul liber este omul de credință care știe că viața lui nu depinde de el, ci de un Altul și care, în cele din urmă, „se oferă pe sine și toată viața lui Hristos Dumnezeul lui”. Acesta le-a lăsat pe toate pentru a-I urma lui Hristos, I-a încredințat voia proprie pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să lucreze.
Marele avva Agaton spunea: „Domnul îmi arată în toată vremea calea pe unde să merg”. Isihast este cel care și-a experiat limitele, care și-a acceptat neputința și care a apucat mâna Celui care a pogorât în întunericul lui, pentru a-l slobozi din moarte. El este cel „care nădăjduiește să circumscrie netrupescul într-un locaș trupesc” (Sfântul Ioan Scărarul).
El L-a întâmpinat pe Stăpânul vieții lui, aruncându-se în brațele Tatălui. S-a dat pe sine dumnezeieștii iubiri și are o inimă care s-a aprins de iubire pentru întreaga creație. Pacea lăuntrică nu se dobândește decât în încredere și smerenie, ea este, dimpreună cu bucuria și libertatea, un dar de la Dumnezeu. „Hristos este pacea noastră” (Efeseni 2, 14).
Accesul la isihasm pare rezervat călugărilor și inaccesibil mirenilor. Acest urcuș duhovnicesc propus de către Hristos lui Arsenie ar fi, prin urmare, rezervat câtorva. Însă nu aceasta cred sfinții Nicolae Cabasila și Simeon Noul Teolog – care consideră că toți sunt chemați și pot ajunge, prin har, și după a lor fermitate, la o anumită treaptă a isihasmului.
Mireanul Nicolae Cabasila (secolul al 14-lea), un funcționar civil și un curtean care era prieten cu mulți isihaști care au ajuns la cea mai mare măsură, spune, insistent: „Fiecare ar trebui să-și păstreze meseria sau profesia. Generalul ar trebui să continue să comande, fermierul, să-și muncească pământul și meșteșugarul să-și practice meseria. Și o să vă spun de ce. Nu este nevoie să te retragi la pustie, să te hrănești prost, să-ți schimbi vestimentația, să-ți compromiți sănătatea sau să te apuci de ceva care să nu fie înțelept, pentru că este cu desăvârșire posibil să rămâi în propria casă fără ca să-ți lași averile și, cu toate acestea, să practici meditația neîntreruptă”.
În același duh cu el, Sfântul Simeon Noul Teolog insistă asupra faptului că „cea mai înaltă viețuire” este starea la care Dumnezeu ne cheamă, personal, pe fiecare dintre noi: „Mulți consideră viața pustnicească ca fiind cea mai binecuvântată, alții, viețuirea într-o obște monahală sau, iarăși, munca de conducere și de instruire, de educare și de administrare bisericească… Cu toate acestea, în ceea ce mă privește, nu situez niciuna dintre aceste funcții mai presus de altele cum, tot la fel, nu aș lăuda vreo formă de viețuire pentru a nesocoti o alta. În fiecare situație și lucrare, cea care este binecuvântată este viețuirea pentru Dumnezeu și în Dumnezeu”.
Calea isihasmului este, așadar, deschisă tuturor.
(Părintele Philippe Dautais, Doxologia.ro)