Reprezentarea mitică a lunilor

Numele popular al lunilor relevă uneori un fond mitic exprimat prin alegorii. Lunile sunt personificate în bătrâni sau tineri care prin înfățișarea lor urmăresc să redea un anumit grad de antropomorfizare, dacă nu de divinificare a fenomenului meteorologiei proprii anotimpurilor României. Numele lunilor de iarnă: Undrea (decembrie) Gerar (ianuarie), Făurar (februarie) figurează ca moși răutăcioși și capricioși; numele lunilor de primăvară Mărțișor (martie), Prier (aprilie) și Florar (mai) figurează ca tineri zvăpăiați, gălăgioși, furtunoși; numele lunilor de vară: (Cireșar (iunie), Cuptor (iulie) și Gustar (august) figurează ca bărbați maturi, vrednici, în plină vigoare creatoare; iar lunile de toamnă Răpciune (septembrie), Brumărel (octombrie) și Brumar (noiembrie) figurează ca făpturi îmbătrânite înainte de vreme.
Legenda mitică a numelor lunilor s-a pierdut, în schimb s-au păstrat basmele mitice în care numele unor luni sunt implicate într-o fabulație contingentă rosturilor lor mitice. Într-o legendă (alterată) despre cele douăsprezece luni ale anului se insistă asupra unui episod anecdotic referitor la luna Februar, figurată printr-un fecior ciudat.
În altă legendă sunt reprezentate lunile Martie și Aprilie prin doi moșnegi. Se insistă însă asupra reprezentării Moșneagului Martie, hâtru și capricios, căruia îi place să-și bată joc de semenii lui, de celelalte luni, și de oameni. Își bate joc de Aprilie, care invitat la masă de Martie s-a dus în vizită în căruță. Martie atunci s-a pornit pe nins, iar Aprilie s-a oprit în drum și și-a făcut o sanie. Atunci Martie a stârnit o ploaie, iar Aprilie și-a făcut o luntre, ca să ajungă la Martie. În Martie au loc zilele Babelor (primele 9 zile) și zilele Moșilor (următoarele 9 zile), care sunt reprezentări mitice ale intemperiilor ce țin atât de deziernare cât și de împrimăvărare.
În trei legende mitice referitoare la lunile octombrie, Brumărel, și noiembrie, Brumarul, sunt reprezentate de asemeni intemperiile lunilor ce fac tranziția de la toamnă la iarnă. Brumărelul este personificat printr-un „voinicel cu parul bălan” care aleargă călare peste câmpii, măguri și dealuri să ia parfumul florilor, iar Brumarul printr-un „voinic călare – alb ca fulgul de ninsoare” care veștejește și ucide florile.
– Legendă
În primă legendă mitică, cu forma contaminată, Brumărel este „voinicelul bălai la față” care prin farmecele lui seduce florile ca să le ia mirosurile. Mergând călare prin văi, lunci și poiene întâlnește o garofiță sub care dormea o copiliță, cu brațele și sânul plin de fiori. Îi este milă s-o trezească din somn. Nechezatul murgului lui însă o scoală, voinicul se apropie de ea și-i cere să-1 sărute, „ea răspunde „că nu e fată mare/ să dea gura la oricare/ (…) ci sunt floare (sfântă) mare/ cine mă miroase moare !”. Voinicelul îi răspunde „să-i de (…) guriță/că nici el nu-i voinicel/ ci un mândru Brumărel/ mor florile tot cu el./ Astăzi sunt Brumarul mic/ florilor mirosul stric/ Mâine sunt Brumarul mare/ iau cu mine orice floare/ seară peste ele pic,/ în prânz mare mă ridic,/ fetele la toate stric/ Nu mai plânge și ofta,/acum poți să-mi dai gura”.
Voinicelul coboară de pe murg, o sărută și ia floarea cu el, lăsând singură grădina și poieniță. Brumărelul merge cu floarea la mama fetei „la maică-sa Tomnica”, personificarea toamnei (nu sfânta Domnică), care îi îmbrățișează și îi cunună. Face o mândră nuntă”, cum n-a mai fost între flori; „nunta unde mi-o făcea/ liora unde mi-o’nvârtea?/ Tot în grădina crăiasă” (de zână, de sfântă).
În a doua legendă Brumărelul zărește „într-o verde grădiniță/(…) o dalbă copiliță/ pe așternut de calofir/ la umbră de trandafir”. Voinicul Brumărel o întreabă: „ce ești fată sau nevastă,/ ori zână din cer picată?” Ea-i răspunde că nu e decât o simplă floare, „o floare garofiță / răsărită-n grădiniță”. Voinicul îi spune: „Eu sunt dragă Brumărelul/ care seara pe răcoare/unde cad stric orice floare; /mă culc după scăpătare,/ mă scol soare când răsare” și, în fine, în ultima legendă, consacrată personificării lunii noiembrie, Brumarul zărește de asemeni o floare „sub umbră de ros-marin/ pe-un scaun de calonfir/ șeade-o tânără Domniță/cu flori galbene-n cosiță./ Până soarele răsare/iată un voinic călare/ alb ca fulgul de ninsoare/ – D’alei tânăra Domniță/cu flori galbene-n cosiță/ fir-ai fața ori nevasta/ ori zâna din cer picată ? – (…) ci sânt floarea soarelui,/ șed în poarta raiului,/ ca să judec florile/ ce-au făcut miroasele?/Mi-au răspuns sărmanele,/ c-a dat o ploaie cu vânt/ și le-a culcat la pământ;/ a bătut un vânt turbat/ și mirosul le-a luat !/ – Dar tu, cine să fii oare/ voinicelule călare?/ Brumarul mare:/ de cad ziua-n prânzul mare/ iau mirosul de la floare,/ și când iau miroasele / veștejesc și florile”.
(Romulus Vulcănescu)