Redeșteptarea conștiinței preoțești ( I )

Meditez întru smerenie și preamăresc pe Dumnezeu, când lansez ecoul unei Biserici dinamice. Da, pentru țara noastră. Pentru că Dumnezeu ne vrea și pe noi să fim o țară și totodată să fim cu adevărat creștini.
Incontestabil, românul este născut creștin și acest lucru reprezintă un adevăr istoric, stabilit pe căi științifice.
Este o certitudine astăzi că formarea poporului român și adaptarea creștinismului în spațiul nostru geografic, sunt două procese simultane și care mai mult sau mai puțin s-au condiționat reciproc. Este de neconceput unul fără celălalt. Dacă este așa, atunci orice slăbire a sentimentului creștinesc aduce cu ea o anemiere a ființei acestui popor.
Conștienți fiind de gravitatea lucrurilor, rezultat al epocii ateiste, să ne uităm în jur și să vedem ce prăpăd moral trăim, ce crime se făptuiesc, ce violuri sălbatice, ce ucideri de părinți, ce desfrâu și ticăloșii fără margini! Atunci chiar că trebuie să ne gândim serios la împăcarea poporului român cu Mântuitorul Iisus Hristos de care țara divorțase oficial prin apostazie. În astfel de situații Biserica trebuie să devină dinamică.
– Când Biserica devine dinamică?
Când Duhul lui Dumnezeu trezește conștiințele adormite la păstori și păstoriți. La păstoriți,
setea și foamea spirituală, iar la păstori aprinde râvna și-i însuflețește pentru lucrul Domnului de vestire a Cuvântului și trăire duhovnicească intensă. Aceasta se întâmplă la adevărații teologi, care au viața personală transformată de către darul Sfântului Duh, care teologi prin harul lui Dumnezeu au o experiență personală, șlefuiți fiind la școala lui Dumnezeu, prin întâlnirea cu Dumnezeu, care pricep cuvântul Domnului Iisus cu privire la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu și în vremuri de restriște: „Cel de pe acoperiș să nu se coboare să ia ceva din casă” (Mat. 24, 17). Mântuitorul spune Apostolilor: „Ceea ce vă spun la întuneric, voi să spuneți la lumină, iar ceea ce vă spun la urechi, voi să propovăduiți de pe acoperișul caselor” (Mat. 24, 18). Deci, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul recomandă Apostolilor și urmașilor lor, ca și în timpuri de restriște să rămână la înălțimea datoriei și misiunii lor, fără să se îngrijoreze de cele materiale. Căci zice: „Să nu se întoarcă înapoi să-și ia ceva din casă”, la fel: „Cel din țarină să nu se întoarcă înapoi să-și ia hainele” (Mat. 24, 18) „Și rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Mat. 24, 20). Le dă îndemn ca să se roage ca să nu cadă în ispită. Să se roage ca să primească întărire de la Dumnezeu ca să nu cadă din credință și să părăsească sau să compromită misiunea cea încredințată. Ca să nu rămână goi ca și câmpul și codrul dezbrăcat de podoaba lui iarna. Sau să rămână în misiunea lor nelucrând ca în zi de sabat. Să nu ne surprindă nelucrând sau trândăvind. Căci Domnul ne vede și vine la fiecare: „Iată Eu vin ca un fur. Ferice de cel ce priveghează și păstrează veșmintele sale ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea lui” (Apoc. 16, 15).
– Oare este suficient să scriem?
Este lucru mare când trecem la aplicarea practică. Să nu ne aflăm că vorbim în pustiu! Să nu ne aflăm într-o stare de rutină!
Rutina în desfășurarea cultului
Cum se petrece? Atunci când se slujește fără evlavie. Cu grabă, nenuanțat și neexplicit. Cântând rugăciunile fără rugăciune. Mintea fiindu-ne la modelarea cântării, admirându-ne pe noi, că vai ce frumos cântăm: zăngănind alămurile, „făcându-mă aramă sunătoare și chimval răsunător” (I Cor. 13, 1). Atunci când mă dovedesc că am dragoste de mine, mă apreciez pe mine și nu am doxologie îndreptată către Dumnezeu.
Dinamizarea în slujire
Este atunci când ieșim din rutină. Când slujim fără grabă. La ritualul nostru bogat s-a făcut multă reducere. Așa că nu mai trebuie să-l scurtăm fiecare după placul nostru. S-a scurtat ca renunțând la cantitate să menținem calitatea, rostind citirea și cântarea fără grabă. Nuanțat, explicit, rugător, întru smerenie. Luând aminte de înțelesul rugăciunii făcută cu evlavie, la fel și cântarea să fie rugăciune. Rugându-ne în același timp cu mintea și cu afecțiunea inimii în care se preamărește Dumnezeu și nu eul nostru egoist, delectându-ne pe noi înșine.
Deci, cântarea și rugăciunea să fie făcute fără grabă, cu evlavie și cu smerenie, care să „aducă înnoire vieții noastre de zi cu zi, în omul ce se strică” (II Cor. 4, 16). (Arhim. Mina DOBZEU)