Provocarea ascezei

Spre deosebire de epoca modernă, în Antichitate filosofia nu era o îndeletnicire pur speculativă, ci un mod de a fi foarte complex, ce cuprindea o cunoaștere intelectuală a lumii, dar și o latură practică, făptuitoare, a vieții. În ciuda variatelor curente care coexistau în epocă, uneori principial opuse, idealul de viață al lumii antice, cel puțin în spațiul de cultură greacă, a fost măsura, echilibrul, potrivit acelui faimos dicton atribuit lui Kleobus, pan metron ariston (în toate cea mai bună este măsura).
Apariția Creștinismului în lume a însemnat totodată și promovarea unui nou mod de a fi, a unui nou ideal de viață. „Măsura” cea mult prețuită de grecii antici nu a dispărut, dar și-a pierdut centralitatea, pentru a face loc unui nou ideal: asceza. Aceasta e noua filosofie de viață adoptată de creștin, prin care nu urmărește doar o viață echilibrată în această lume, ci scopul lui e strădania, nevoința pentru dobândirea vieții veșnice.
Nevoința sau asceza reprezintă o noțiune cu care cel puțin unii dintre noi suntem deja familiarizați. Am auzit sau am citit câte ceva în acest sens. Totuși, înclin să cred că perceperea ascezei în vremea noastră e una destul de deficitară, lucru ce se poate observa fără efort în gândirea și mai cu seamă în viața noastră. Așa se face că de obicei asceza e înțeleasă ideologic sau unilateral ca o sumă de prescripții legate de înfrânarea creștinului în diferite împrejurări sau ca un program mai complex, ca o rânduială specială de rugăciune, de gânduri, de fapte, de obiective etc. Toate aceste lucruri nu doar că nu epuizează, ci uneori poate că deformează înțelesul autentic al ascezei. Foarte greu sesizăm că asceza nu e o atitudine pe care o adoptăm când și când, ci este chiar starea firească a omului, pe care acesta o caută în toate actele lui, chiar fără să știe. Pentru că asceza nu e doar o faptă din timpul postului, spre pildă, ci ethosul, felul de a fi specific al creștinului de fiecare zi, dar care vizează ceva mai presus de lume.
Pentru o înțelegere mai largă a ascezei aș aduce câteva exemple din viața și învățătura unei personalități a Ortodoxiei contemporane, părintele Serafim Rose. Potrivit biografului său, părintele a rămas în memoria celor care l-au cunoscut ca un mare nevoitor. Însă acest lucru nu s-a manifestat prin eroisme nemaivăzute, precum isprăvile Părinților Patericului, ci în special prin capacitatea sa de a se desprinde cu totul de lume, de a nu fi împătimit de vreun lucru lumesc, întrucât a simțit foarte bine că iubirea lumii te plasează într-un soi de adversitate cu Dumnezeu. De aceea, contemporanii au putut vedea la el mai cu seamă asceza ca moarte față de lume și orientare exclusiv spre Împărăția lui Dumnezeu. Acest cuvios modern a fost în principal un lucrător al ascezei minții, care a și determinat felul său de a fi cu totul nelumesc. Ei bine, tocmai această atitudine cuprinde în sine esența însăși a practicării ascezei ortodoxe.
Tot părintele Serafim relatează întâlnirea emblematică cu un tânăr căutător american, care în anii 70 își propusese să viziteze Rusia sovietică. De ce? Pentru că auzise că acolo există oameni care mor pentru credință. Asta trebuie să fie ceva foarte serios, și-a zis tânărul! În fapt, el sesizase că acei oameni se nevoiau pentru ceva mai de preț decât viața, înțelesese că acei creștini practicau pe deplin asceza momentului lor istoric, realizase că asceza e o luptă pentru adevăr, chiar mai presus de viață.
De asemenea, e foarte interesant de subliniat că în concepția Fericitului Serafim asceza se impune drept singură alternativă viabilă la modul de viață american boem, confortabil și în consecință pătruns de o concepție hiliastă despre lume, ce avea drept obiectiv dobândirea fericirii pământești. Fiind un fin cunoscător al culturii și civilizației occidentale, el a putut observa că o concepție despre lume centrată pe fericirea pământească poate să producă omului deziluzii existențiale grave, întrucât acest mod de viață anesteziază și vlăguiește puterile sufletești, destinate căutării nelumescului. În acest caz, poate părea paradoxal, dar, pentru un căutător sincer, asceza devine unica soluție pentru ieșirea din impas.
Revenind în prezent, am putea spune că situația de acum seamănă oarecum cu Antichitatea. Nu, nu pentru că s-ar prețui „măsura”. Ci în sensul că viețuim într-un mediu amestecat, cu multe orientări antagonice, în care anumite curente „postcreștine” încearcă să-și impună modelele găunoase. Dar poate că tocmai în acest cadru asceza poate constitui o importantă provocare, capabilă să dea sens căutărilor sincere ale omului modern, așa cum am văzut la fericitul american Serafim Rose. (Sursa: Ziarul Lumina)