Proprietatea și stăpânirea lumii e a lui Dumnezeu

Proprietatea și stăpânirea lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chiriaș, un fel de administrator și nicidecum proprietarul absolut al lumii. Că, de se va crede stăpân absolut al lumii, seamănă cu credința îngerului nebun. Pentru ca să înfrâneze pe om de la o cădere ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul că n-are proprietatea absolută, ci numai proprietatea relativă; iar pe de altă parte, ca să-l ferească de căderea în nebunia îngerului rău. Așadar, de îndată ce se dă pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocnește cu Dumnezeu, îl tăgăduiește, îl înlătură, îl expropriază, și cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-și dă seama bietul om că, primind ispita, va fi zdrobit sub dărâmăturile proprii sale iubiri nebune. Cînd omul se lipește de făptură, de avuție, de slavă, acestea i se fac mamona, care înseamnă bani sau bogății. Deci nu poți sluji și lui Dumnezeu și lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudă pe iconomul pârât care și-a făcut prieteni din mamona nedreptății, și-i făgăduiește că-l va primi în Împărăție când o va isprăvi de risipit, după legea dumnezeiască a iubirii de oameni – se înțelege că e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate înțelesul bogăției: nu sărăcia te mântuiește, nici bogăția nu te osândește ci precum ai sufletul, și față de bogăție și față de sărăcie.
Ești sărac și zorit cu gândul după avuție, iată că nu te mântuiește sărăcia. Ești bogat, dar desfăcut cu inima de bogăția ta, iată că nu te primejduiește bogăția ta. Faptul cum stai cu sufletul: și față de una și față de alta, de asta atârnă mântuirea sau osânda ta. Oamenii fug, cît pot mai mult, de fiorul cunoașterii, a unei cunoașteri de ei înșiși în relație cu Dumnezeu, în relație cu nemurirea sufletului, în relație cu binele și răul. Cu un cuvânt, fug până la moarte de orice cunoaștere existențială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniți de o lene biologică, li se pare că nu există de fapt și dorm vremea vieții pământești, pe urechea aceea. Situația se schimbă brusc în momentul morții. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vieții, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidență de neînlăturat. În vremea vieții pământești cunoașterea rămâne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaște, nu voia să cunoască, rămânea în necunoștință. Îndată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă, și sufletul cunoaște fără să vrea, ceea ce s-a ferit să facă pe când era în trup. (Părintele Arsenie)