Problemele vieții

Dacă Dumnezeu nu ne-ar iubi și acum ca și dincolo de timpuri, atât de mult și n-ar lucra prin oameni, ar fi o mare mirare cum unii – așa ca Sfântul Ioan Gură de Aur – își iau povara de a încerca să ne învețe fericirea adevărată. Este o povară și un risc uriaș pentru că ei, cei care fac asta, sunt totdeauna bănuiți de motivații urâte. Puțini oameni, așa e fire noastră căzută, chiar dintre cei care își controlează imboldul de a porni de la prezumția vinovăției, pot accepta din toată inima că cineva vrea sa facă bine în mod dezinteresat. Poate e un mecanism perfid de protecție a orgoliului și egoismului, întrucât dacă accepți ‚nevinovăția’ altuia față de tine se activează recunoștința, smerenia, cad barierele din inimă, și atunci ce se întâmplă? Devii vulnerabil, adică dacă nu Îl ai pe Domnul lângă tine, ești și te simți în pericol.
Dar fiind vorba de Sfântul Ioan, un om a cărui sfințenie este necontestată și necomentată de zeci de generații, nu ne lovim de problema asta când îi citim cărțile. Ne lovim de altele. De exemplu de păcăleala de a-i considera sfaturile vetuste. Sau, interpretări bucolice cum spunea cineva – era să spun un om care se clatină, autodeclarat‚ creștin nepracticant, care spunea cu o durere îmbrăcată în ironie. Mă țin și eu de firul ăsta subțire de credință că de altceva n-am de ce. Din păcate, chiar pentru cei care ne străduim să ne ținem de trena Luminii, tare ne e greu să punem în practică ce spun sfinții.
Așa, de exemplu, câte femei care deschid cartea asta minunată și întâlnesc pasajul în care Sfântul Ioan subliniază slăbiciunea femeii nu o închid înapoi instantaneu – gândind –
„Nu-i așa. Nu vreau, nu trebuie, nu-i așa. E chiar o aberație Doamne iartă-mă. Și niciodată n-a fost așa. Pe vremea lui femeile erau persecutate, aveau un statut inferior, ceea ce spune el nu poate fi adevărat. Din fericire vremurile acelea s-au dus”.
Și toate astea le gândește cu furie, uitând că a deschis cartea tocmai fiindcă e nemulțumită de felul cum e privita de ceilalți, că e chinuită, că atunci când merge la biserică – poate – și acolo aude tot așa ceva, dar mult mai în surdină, fiindcă preoții noștri sunt nevoiți să vorbească în surdină, nu cumva să pară deplasați și să piardă și puținele suflete care au bunul simț să-și caute mântuirea. Suflete care târâie după ele pietroaiele dezgropate de știință, de revoluțiile sociale care pe lângă că au legat niște monștri, au mai și dezlegat alții.
Și în spate se insinuează gândul: „Asta e o aberație. Poate o fi și ceva bun în cartea asta, în învățătura asta, dar dacă e admisă o greșeală, totul este fisurat, aici nu e adevărul absolut”. Și gata, fuga înapoi în iadul nefericirii, unde cu adevărat ne este respectat orgoliul, întunecarea și nedăruirea.
… Când deschidem o scriere a unui sfânt ca Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să tragem tare aer în piept, să ne aducem aminte că și prin el, ca și prin sfinții pe care îi pomenește în fiecare loc, vorbește Duhul Sfânt. Și Duhul Sfânt este Domnul Dumnezeu care ne-a zidit. Și ne-a dat fiecăruia să fim ce trebuie: femeia – femeie și bărbatul – bărbat. O afirmație a unui sfânt nu jignește ci impune – „Doamne, dacă Tu așa m-ai vrut, învață-mă să-mi folosesc talanții pe care mi i-ai dat, să nu bag mâna în buzunarul altuia după ce nu-i al meu, după ce nu pot duce, învață-mă să fiu cum vrei Tu, cu bucurie. Învață-mă să-mi câștig existența și să trăiesc folosindu-mă numai de ceea ce mi-ai dat Tu. Că mi-ai dat inteligența și perseverența, curaj și puterea și știința de a iubi. Nu mă lăsa să cred că de blândețea și neputința și imperfecțiunile mele fizice sunt defecte de care trebuie să scap, pentru a răzbate, pentru a supraviețui.
Citim la Sfântul Ioan Gură de Aur că nu trebuie să fii puternic ca să învingi, nici frumos ca să fii iubit. Ca să fii fericit.
Nu-i rău să fii puternic sau frumos dar unul din motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup și suflet, adică dintr-un element material și unul duhovnicesc, este acesta: atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputința și lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omenești, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor.
– Smerenie și demnitate
„Să fim siguri, deci, că toate sunt iconomisite de Dumnezeu numai spre binele nostru. Însă felul în care sunt iconomisite să nu-l căutăm”.
Și toți ce care au acceptat asta – până la urma este un exercițiu, dacă îți iese o dată, vezi că e bine, încerci și a doua oară, ajunge obișnuința – constată cu uimire copilărească cât de blând și înțelept este Domnul, cum îți descurcă toate ițele, dacă Îl lași să lucreze, cum îți rezolvă problemele care le aveai, te stânjeneau dar nici măcar nu le conștientizai (fiindcă în hățișul ghimpos în care te-ai băgat, ce mai contează încă două, trei răni în plus).
Și începi să vezi că binele poate fi și aici, pe pământ, în viața asta care poate fi minunată. Totul dacă suntem în și din Biserică.
Ne învață Sfântul Ioan că „Biserica este loc de vindecare nu de judecată a sufletelor, Biserica nu osândește păcatele ci oferă iertarea lor.
Nimic nu ne face viața mai frumoasă decât bucuria de a simți că faci parte din Biserică”.
Sunt sfaturi vii, date de un sfânt care când îi citești scrierile te privește și se roagă pentru tine. Dar cât de greu e să faci așa, mai ales dacă e declanșat un război, dacă ai acceptat deja indiferența și te-ai împietrit și nu mai vrei decât să scapi, să te cobori de pe cruce. Și găsești pentru astea zeci de îndreptățiri. Totdeauna se găsesc zeci de îndreptățiri foarte inteligente și raționale pentru dezbinare. Și găsești și sprijin pe la ‚prieteni’ pentru asta. Toată lumea te compătimește, îți dă dreptate, te încurajează chipurile să-ți păstrezi demnitatea, toate, întru dezbinare. Ei, bineînțeles că astea sunt situații grave, de criză, dar toți trecem periodic prin așa ceva. Îți trebuie un pic de perseverență și înțelepciune să treci ascultând de Dumnezeu, nu de cunoștințe și de rude… Ne învață un sfânt treaba asta…
Îți mai liniștești inima și citind sfaturile pe care le dă Sfântul soților, sfaturile pentru creșterea copiilor, despre cum să fii milostiv, despre cum să lupți cu sărăcia, cu tristețea, cu vrajba. Despre mânie… Mânia unui bărbat – distrugătoare și înspăimântătoare, care duce la teroare și mânia unei femei – distrugătoare și otrăvitoare. Vârcolaci cu care se poate lupta, dacă vrei să lupți.
De unul singur nu poți lupta. Și nici nu are nici un haz. E doar chin și amenințarea unei înfrângeri deznădăjduite. Dar dacă atunci când ești în furtuna îți aduci aminte de Hristos și de cei de lângă tine, începe să lucreze Dumnezeu și deja raporturile de forte se schimbă. Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Nimic nu se ridică la valoarea Bisericii….Este raniță dar nu cade. Și nici noi nu vom cădea, nu vom deznădăjdui, dacă ținem strâns de Biserică și de Sfinții ei…
TEODORA DRĂGOI, Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
(Cartea „Problemele vieții” a Sfântului Ioan Gură de Aur se găsește la librăria „Sf. Voievod Ștefan cel Mare” din Areni)