Pregătirea și conduita lor – preocupare majoră a părinților

Creșterea copiilor reprezintă cel mai deplin și complet act închiriat societății – bucuria vieții noastre.
Educația nu este un lucru ușor de realizat. Unii chiar sunt tentați să creadă că ea vine de la sine. Din fericire aceștia sunt puțini. Marea majoritate intuiesc răspunderea atât a familiei, cât și a școlii în procesul de formare a copiilor.
În instruirea și educarea tinerilor rolul principal îl are munca didactică, procesul instructiv-educativ îndrumat și condus de profesor. Corpului profesoral i-au fost încredințate aceste mlădițe însetate de cunoaștere pentru a le îndruma pe calea firească a creșterii lor fizice, morale și intelectuale. Cu alte cuvinte le-a fost încredințat viitorul țării, reprezentat simbolic de fiecare generație în parte. Profesorul este chemat să participe la răspândirea cunoștințelor, la însămânțarea lor în mintea copiilor.
Misiunea profesorului este grea. Pedagogia n-a stabilit încă dacă munca didactică este știință sau artă, strictă codificare de legi sau meșteșug artistic. Numai profesorul în mijlocul elevilor dezleagă misterul. Copilul plăpând, adus de mână la școală, trebuie să devină după ani, timp în care familia, educatorul, învățătorul, profesorul au investit cunoștințe, au făcut risipă de răbdare, înțelegere, exigență și dragoste – un produs al societății.
Rezultatele educației se strâng treptat, pe o perioadă îndelungată de timp. Cineva spunea foarte bine: „Educi ca să înveți și înveți pentru a fi educat”.
Știm cu toții sau ar trebui să știm că educația se realizează în primul rând în familie, în momente nemijlocit legate de faptele de fiecare zi, ca o influență permanentă latentă cu ce face prin atitudinea zilnică a părinților.
Parte componentă și totodată nucleul societății, familia se definește ca o structură dinamică, un adevărat univers ce focalizează și transmite valorile etice. În cristalizarea caracterului moral al tinerilor, familia acționează o perioadă îndelungată de timp, adâncă în straturile interne ale personalității în dezvoltare. Familia formează prin regimul ei educativ simțul cumpătării în năvala dorințelor, al hărniciei bine orientate, și înțelegerea necesității de a lupta cu greutățile și a le învinge.
Familia îi învață pe copii alfabetul regulilor elementare de purtare civilizată. Nimănui nu-i este indiferent dacă fiul sau fiica au devenit doar admirabili tehnicieni, ingineri sau medici, dacă aceștia nu sunt în primul rând oameni. Părinții trebuie să vegheze din primele momente exigenți și atenți la formarea caracterului lor.
Numai dragostea și dorința de a-i simți aproape, de a-i îndestula cu tot ce credem noi că le face copilăria „fericită” nu sunt suficiente. Se întâmplă de cele mai multe ori ca părinții să înțeleagă clar obiectivele ce trebuie atinse în educație, dar ei să nu găsească soluțiile necesare.
Nu există o rețetă, o metodă anume. Ei trebuie să urmărească cu grijă cum își îndeplinesc îndatoririle și în familie și la școală, să-i stimuleze, să fie prietenoși, să evite răsfățul, cât și brutalitatea, excesul de recompensare sau pedepse, să fie deci dominați de simțul măsurii, de tact.
În numele sentimentului sublim al iubirii nu ne este îngăduit să fim slabi, să nu pretindem copiilor nimic, de teamă să nu le „stricăm” copilăria.
Tocmai pentru că îi iubim ca pe ochii din cap să fim obiectivi, să înlocuim dragostea oarbă cu înțelepciunea. Experiența de viață suplinește multe cunoștințe în materie de pedagogie și de asemeni de ținut o permanentă legătură cu școala. Autoritatea este bună, dar și ea trebuie dozată. Forța de convingere a tatălui sau a mamei nu constă în comandament, ci în puterea de sugestie, în modul în care știu să devină prietenii copiilor să le explice totul.
Predominarea mijloacelor de constrângere și admonestare și mult mai puțin a celor de convingerea atestă o insuficientă pregătire a părinților pentru funcția de educator.
Tutelarea excesivă este tot atât de nedorită, ca și latitudinea de a face fiecare ce vrea.
Să nu mai vorbim de cazurile când unul sau altul dintre părinți abandonează familia.
În aceste situații, copiii trăiesc o adevărată avitaminoză a dragostei, ce rănește adânc țesătura fină a sufletului lor.
Efectul avitaminozei dragostei se simte și în familiile în care părinții nu se înțeleg, se jignesc, sunt brutali.
Lipsa căldurii căminului sau excesul sentimental au grave repercusiuni asupra dezvoltării tinerilor.
Fiecare tânăr este o carte de vizită a familiei cu excepția de rigoare. Pe stradă, la școală, la spectacole, mai ales atunci când nu te vede nimeni, în fața propriei conștiințe să dai dovadă că ești educat. Din lucrurile mărunte se nasc lucrurile mari.
Să nu scuipi pe trotuar, să nu arunci hârtiile la întâmplare, să ai o ținută vestimentară decentă, să saluți cuviincios, să fii punctual, să nu jignești, să folosești un limbaj decent, să sari în ajutorul persoanelor accidentate, a bătrânilor… iată câteva din imperativele omului civilizat.
Nu, niciodată nu este de prisos să vorbești de codul scris sau nescris al manierelor.
Mereu vie și proaspătă, neîncetată, viguroasă și atentă educația este un învățământ veșnic și nedomolit, o școală fără vacanțe, fără somn, una dintre cele mai mari școli pe care le-a durat omenirea.
Nimic nu-ți dăruie o mândrie mai mare și mai frumoasă decât convingerea că n-ai trecut surd și orb prin lunga școală a vieții.
Ea râvnește să-ți înnobileze sufletul, să-i dea o înfățișare armonioasă, și te fac folositor, să-ți dea statornicie în viață, ea îți este dascăl și prieten. Acești oameni nu rămân repetenți la școala vieții. A fi corect, a avea o conduită exemplară este cea mai frumoasă virtute.
Profesor gr. I, Silvia Orban