Pocăința, act creator?

Unul dintre principalele lucruri pe care le învățăm în post este acela că nu putem trăi duhovnicește dacă nu ne hrănim cu Trupul și cu Sângele Domnului. Cele patru posturi de peste an sunt rânduite de Biserica noastră ca măcar atunci să ne pregătim pentru a ne apropia, „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, de sfântul potir. Din păcate, unii înțeleg că doar atunci avem datoria de a ne apropia. Ba chiar nici măcar în cele patru posturi, ci doar în cel al Sfintelor Paști. Or, această atitudine denotă o indolență ce se cuvine a fi corectată de slujitorii altarelor, care nu sunt chemați doar la a păzi potirul, ca nu cumva să se împărtășească cineva fără binecuvântare și dezlegare, ci și la a învăța pe cei încredințați spre păstorire despre datoria de a se strădui în permanență spre „a gusta și vedea că bun este Domnul”. Preoții nu sunt, nu trebuie să fie gardieni, ci călăuze și surse de inspirație.
***
Pentru ca Dumnezeu să poată interveni în viața ta, să te poată ajuta, este nevoie să-ți asumi întru totul întreaga ta existență, să vii înaintea Sa cu onestitate și fără să mai „târâi” cu tine și pe alții. Și admițând (mărturisind credința) că doar El te poate vindeca (mântui). Dacă vom avea curajul și înțelepciunea de a renunța la această viclenie a noastră – neasumarea, învinovățirea altuia –, atunci vom deschide și calea către minuni de mărimea celor din Evanghelii. Asta ne împiedică, în ultimă instanță, să mergem pe Cale. Oricâte nevoințe am face, oricât har am primi, dacă nu ieșim din logica lui Adam cel de după cădere, nu putem intra în (supra)logica Împărăției Cerurilor.
***
La dregătorul bogat (v. Luca 18, 18-27) e cel mai evident că „păzirea poruncilor” nu reprezintă un scop în sine, ci cale către Dumnezeu. Pocăința înseamnă întoarcere către Dumnezeu, alipirea de Mântuitorul Hristos. Implică traseul de la un mod mai degrabă impersonal de a trăi credința (împlinind „niște” porunci) la ceva foarte personal, la o implicare totală, fără rest (când urmăm cu totul unei Persoane). Pe traseul acesta edificator, ucenicul poate avea și o mare ispită: aceea de a considera că acel „personal” se referă la duhovnicul său de care se atașează, uneori, în mod nesănătos. Duhovnicul ghidează spre Hristos, nu trebuie să se interpună în această relație a ucenicului cu Dumnezeu, ci să o faciliteze. El nu e zid, ci punte.
***
Filosoful creștin Nikolai Berdiaev considera că „răul obiectivației”, cel care este generator de sclavie pentru om, „nu este altceva decât consecința căderii și a păcatului său. Starea de cădere și de păcat comportă o anumită structură a conștiinței și nu poate fi învinsă numai prin căință și ispășirea păcatului; această victorie cere intervenția activă a tuturor forțelor creatoare ale omului. Numai după ce omul va desăvârși ceea ce este conform cu vocația sa, se va produce o a doua venire a lui Hristos, vor apărea un nou cer și un nou pământ: regatul libertății” (în volumul „Despre sclavia și libertatea omului”, Editura Antaios, Oradea, p. 263). Câți dintre noi ne-am gândit vreodată la spovedanie ca la un act creator? O re-creare a omului, o modelare a lutului „omului vechi”, harul lui Dumnezeu și pocăința noastră conlucrând la „îmbrăcarea în omul cel nou, cel după Dumnezeu” (cf. Efeseni 4, 24).
***
Spovedania nu e „căutarea unui echilibru în viață”. Este, mai degrabă, o scoatere din țâțânii unei existențe confortabile, monotone. De altfel, multe se fac în lume azi (sau mai degrabă nu se fac, nu se spun!) sub masca echilibrului, invocând dreapta socoteală. Dar de un lucru avem nevoie pentru a ne rupe definitiv de influențele și de logica celor lumești: de „nebunia pentru Hristos”. Altminteri, tare mă tem că ceea ce apreciem ca „prudență” astăzi poate lesne lua mâine chipul indiferenței sau disprețului față de cele sfinte. Iar ceea ce numim „cumințenie” va lua chipul apostaziei la vreme de prigoană.
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)