Paștele din acest an va fi sărbătorit în aceeași zi de ortodocși, catolici și protestanți, 4 aprilie fiind totodată cea mai timpurie dată la care se poate prăznui cea mai mare sărbătoare a creștinătății.
Termenul ebraic de Paști (Pesah) a trecut în vocabularul creștin pentru că patimile, moartea și Învierea Domnului au coincis cu Paștile evreilor din anul 33. Obiectul sau motivul Paștilor creștine este însă cu totul altul decât al Paștilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică și cea creștină nefiind altă legătură decât una de nume și de coincidență cronologică.
Cuvântul Pesah (trecere) este moștenit de evrei de la egipteni, dar provine în limba română din forma bizantino-latină Paschae. Evreii numeau Paști (Pascha) sau praznicul azimilor sărbatoarea lor anuală, în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan (aprilie) și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.
Numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini comemorării anuale a Cinei celei de taina, care avea loc în seara de 13 Nisan sau în Joia dinaintea Duminicii Învierii. Ea constă dintr-o masă rituală, care imită Cina la care au participat apostolii și Hristos, fiind însoțită de serviciul Sfintei Împărtășii. La primii creșini, recrutați dintre evrei, această celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreiești din seara zilei de 14 Nisan, masa care, la început, purta, doar ea, denumirea de Paști în sensul propriu al cuvântului. Și precum la evrei această numire s-a aplicat mai târziu la întreaga sărbătoare a azimilor, care ținea șapte zile (14 Nisan seara – 21 Nisan seara), tot așa și la creștini ea a trecut de la comemorarea Sfintei Cine la aceea a morții și a Învierii Domnului.
Mai târziu, în primele trei-patru veacuri se vor prăznui Paștile Crucii (comemorarea Patimilor lui Hristos) și Paștile Învierii (sărbătorirea Învierii Domnului). Pentru că agapele creștine întrerupeau postul ce se ținea înainte de sărbătorirea Învierii (astăzi Postul Mare), comemorarea Cinei de taină prin mesele rituale din seara zilei de 13 Nisan a fost treptat înlăturată. Cina domnească se prăznuiește în prezent în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, dar diferit de modul în care o serbau primii creștini.
Dacă Paștile a fost prăznuit încă de la început de toată lumea creștină, au existat, totuși, în Biserica veche, mari diferențe regionale în ceea ce privește data sărbătoririi. Aceste diferențe cu privire la data serbării Paștilor au dat naștere la serioase discuții și controverse. Din această cauză, o primă uniformizare a datei serbării Paștilor s-a încercat să se introducă în toată lumea creștină la Sinodul I ecumenic.
Părinții acestui Sinod au adoptat practica cea mai generală, bazată pe calculul datei Paștilor la Alexandria, stabilind că Paștile se va serba totdeauna duminica. Această duminică a fost stabilită cea imediat următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară, asta pentru că așa calculau și iudeii data Paștelui lor, de care era legată data Paștilor creștine. Atunci când 14 Nisan sau prima lună plină de după echinocțiul de primăvară cade duminica, Paștile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paștile iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paștilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria, unde știința astronomiei era în floare, iar aceasta o va comunica, la timp, și celorlalte Biserici creștine.
Din pricina echinocțiului de primăvară, care nu era fixat pretutindeni la aceeași dată, dar și a imperfecțiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, nici după Sinodul din Niceea n-au încetat deosebirile între diferitele regiuni ale lumii creștine în ceea ce privește data serbării Paștilor.
Pe de o parte, luna plină de după echinocțiul de primăvară face ca data Paștilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocțiu, în alții mai departe de el. Din această cauză, data Paștilor poate varia într-un interval de 35 de zile, între 22 martie și 25 aprilie.
Pe de altă parte, calendarul iulian, adoptat de romani, făcea ca între anul calendaristic și cel astronomic să existe o diferență (ce se cumula de la an la an) de 11 minute și 14 secunde. Papa Grigorie al XIII-lea, la sugestia unor astronomi ai vremii, a îndreptat în 24 februarie 1582 calendarul, suprimând cele 10 zile cu care rămăsese în urmă anul calendaristic (5-14 octombrie) și restabilind echinocțiul de primăvară la 21 martie. Calendarul gregorian a fost acceptat apoi, treptat, de toate țările occidentale.
Biserica Ortodoxă Română l-a adoptat în 1924 (de unde celebrarea Nașterii Domnului – Crăciunul, 25 decembrie, în aceeași zi a anului calendarisitic), după ce statul român îl adoptase deja din anul 1919.
Creștinătatea ortodoxă s-a împărțit în două, începând cu anul 1924, în ceea ce privește data sărbătoririi Paștilor. Astfel, bisericile rămase la calendarul neîndreptat (numite și stiliste sau de stil vechi) au continuat să serbeze Paștile după calendarul iulian, pe când bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au sărbătorit câțiva ani (între 1924-1927) Paștile pe stilul nou (în general la aceleași date cu apusenii).
Ca să se înlăture însă dezacordul dintre diferitele Biserici ortodoxe și pentru a se stabili unanimitate în toată Ortodoxia – cel puțin în ceea ce privește data celei mai mari sărbători creștine – bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit, începând cu anul 1927, prin consens general, ca Paștile să fie prăznuit în toată creștinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu bisericile rămase la calendarul neîndreptat.
Dar, deși toți credincioșii sărbătoresc Învierea în aceeași duminică, evenimentul este marcat diferit în cele două calendare întrebuințate azi în creștinătatea ortodoxă, din pricina celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat a rămas în urmă față de cel îndreptat. Dacă, de exemplu, Paștile cade la 22 martie pe stil vechi, acea zi corespunde în calendarul îndreptat cu 4 aprilie. De aceea, în actuala situație, Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică din 1924 (între care și cea română) serbează de fapt Paștile între 4 aprilie, data cea mai timpurie și 8 mai, data cea mai târzie a Paștilor.
Paștele a fost sărbătorit în aceeași zi de catolici și de ortodocși în 2004 – 11 aprilie și în 2007 – 8 aprilie. Ortodocșii și catolicii vor mai serba împreună Paștele atât în acest an, pe 4 aprilie, cât și în 2011- 24 aprilie, 2014 – 20 aprilie, 2017 -16 aprilie și în 2025 – 20 aprilie.
În schimb, diferențe de patru sau chiar cinci săptămâni între Paștele catolic sau protestant și cel ortodox sunt mai rare – în 2008 (23 martie – 27 aprilie), 2013, 2016, 2021 și 2024.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) spunea în urmă cu un deceniu că problema serbării Paștilor în aceeași zi nu poate fi rezolvată decât prin aplicarea fidelă a principiului formulat de Sinodul I Ecumenic din 325 cu privire la data pascală.
Thomas Fritzgerald, preot ortodox și director al Unității I din cadrul CEB, consideră că deosebirile privind data Paștilor constituie „un scandal intern” pentru religia creștină și de aceea trebuie continuate demersurile pentru rezolvare: „Nu este deloc ușor, însă cel puțin există o sensibilizare în legătură cu această problema. Este preferabil să avem o celebrare unică a Învierii Domnului, marea sărbătoare a Bisericii, sărbătoare a reconcilierii și unității, decât să avem mai multe date pentru același eveniment”.
Dacă timpul celebrării unice pare să nu fi sosit încă, cel puțin calendarul pascal îi ajută pe catolici și pe ortodocși să se bucure împreună doi ani consecutiv de marea sărbătoare a Învierii.
