Părăsirea mănăstirii

Nu se cuvine monahului sau monahiei să-și părăsească mănăstirea sa și să meargă într-alta. Dacă s-ar întâmpla aceasta, trebuie să fie găzduit; însă, nu se cuvine să se primească fără știrea egumenului său (Canonul 21, Sinodul VII Ecumenic).
Prin acest canon se interzice ca un monah sau o monahie să își părăsească mănăstirea de metanie și să intre într-alta. Canonul nu îngăduie ca un astfel de monah să fie primit fără învoirea egumenului mănăstirii de unde a plecat.
Însă, după cum reiese din text, un atare monah sau monahie poate fi ospătat câteva zile la mănăstirea respectivă, pentru ca nu cumva, neaflând adăpost, să se ducă în lume, unde pierzarea îi este aproape sigură.
În special, trebuie să se aibă în vedere motivele pentru care un monah și-a părăsit metania sa. Căci, după cum întărește Sfântul Vasile cel Mare, atunci când un monah nu găsește mântuirea sufletului, el poate să își părăsească metania și să meargă în altă parte. Smerenia monahului, fiind incomodată de viața călugărească, nu trebuie a se pierde ținându-l pe el acolo, ci, pentru mântuirea lui, să i se permită a se muta în alt loc.
– Pentru trei cauze se iartă monahul
În deplina consonanță cu alte canoane care nu învoiesc trecerea unui monah de la o mănăstire la alta, fără învoirea persoanei în drept, acest canon pedepsește și pe episcopul care ar primi pe un monah fugit, precum și pe monahul vinovat: pe episcop îl lipsește de împărtășirea cu ceilalți împreună-slujitori, iar pe monah îl înlătură din stăreție sau clericat.
Cu adevărat am cădea în anarhie dacă am admite că monahii pot să meargă din loc în loc, fără împlinirea dispozițiilor canonice și administrative. Apoi, monahii aflați vinovați într-o mănăstire ar putea să fie încurajați în faptele lor rele, dacă li s-ar permite, oricând și oricum, să-și schimbe locuința.
Pentru trei cauze se iartă monahului să plece din mănăstirea sa (Canonul 17, Nechifor Mărturisitorul):
– dacă egumenul este eretic;
– dacă intrarea femeilor în mănăstire devine (liberă);
– dacă în chinovie învață copiii laici.
Fiindcă nu este permis ca prin (copiii) aceștia să se divulge poporului cele ce se fac în mănăstire. (Canonul 18, Nechifor Mărturisitorul).
– Ce spun canoanele
Dacă este oprită fuga monahului din mănăstire, precum și trecerea dintr-un loc în altul, nu este mai puțin adevărat că ar putea apărea și motive puternice care ar obliga pe monah să nu mai rămână în mănăstirea sa de metanie.
Canonul admite trei situații în care monahul poate să fugă din mănăstire:
1. atunci când superiorul ar învăța altfel decât Biserica;
2. atunci când starețul ar învoi intrarea femeilor în mănăstire, fapt care ar scandaliza pe monah și ar atinge viața sa morală;
3. atunci când s-ar transforma mănăstirea în școală pentru cei din lume, iar viața liniștită a monahilor ar fi tulburată prin traficul pe care îl necesită existența unei școli în mijlocul vieții retrase a monahilor.
În situațiile amintite, dacă monahul pleacă din mănăstire fără a împlini normele canonice, nu are vină și nu poate fi pedepsit. Însă, trebuie să dovedească cele afirmate, pentru ca nu cumva să fi spus un neadevăr.
– Ne întrebăm…
– Dacă un călugăr, oriunde ar fi primit tunderea, se tulbură sufletește de o anume întâmplare, și voind să se îndepărteze (din mănăstire din cauza aceasta) ar primi legătura de la starețul său, ce să facă (în acest caz respectivul călugăr)? Să desconsidere tulburarea sau legătura?
– Se cuvine să spună starețului ceea ce îl tulbură; și dacă, din cauza aceasta se arată primejdie, să se îndepărteze de acolo și să nu țină seama de legătura (impusă lui de stareț) (Canonul 6, Nicolae al Constantinopolului).
Dacă prin canonul anterior se îngăduia monahului, în anumite împrejurări, să părăsească mănăstirea pentru a nu-și pierde sufletul, prin canonul acesta se impune monahului să îi aducă la cunoștința starețului mănăstirii cauza care îl tulbură și îl îndeamnă să plece din acel loc.
Însă monahul nu este legat întru totul de decizia superiorului, fiind liber a pleca chiar dacă acesta l-ar opri, dar motivul plecării să fie serios și adevărat. În această situație, monahul trebuie să se adreseze episcopului respectiv, care va cerceta de urgență, pentru ca nu cumva faptele din mănăstire să fie prilej de tulburare sufletească și celorlalți monahi; înlăturarea rapidă a cauzelor care sunt prilej de fapte rele slujește păstrării ordinii.
– Dacă săvârșindu-se egumenul a lăsat pe altul în locul său, dându-i legătura să nu se îndepărteze (din acea mănăstire); dar acesta, cunoscându-și neputința sa, s-ar îndepărta. Ce trebuie dar să facă în privința acelei legături?
– Legătura este fără de temei și din cauza aceasta este fără de tărie, și cel legat, mergând la arhiereu, și informându-l despre cele privitoare la sine, se va dezlega. (Canonul 7, Nicolae al Constantinopolului).
Acest canon afirmă că un monah poate să obțină dezlegarea de angajamentul luat față de fostul egumen al mănăstirii, că îi va urma în egumenie, dacă el nu se consideră capabil de a ocupa atare funcție. Însă, este obligat să se prezinte la episcopul respectiv și să ia dezlegare de la el.
Dezlegarea jurământului se face cu greu, cunoscându-se că el are în vedere interese de ordin spiritual, însă trebuie să se facă pentru a nu fi primejduite interesele mănăstirii. (Dimitrie Boroianu)
Concluzie:
Monahului nu îi este permis să își părăsească mănăstirea de metanie; vagabondajul nu se împacă cu ascultarea pentru care monahul a făcut jurământ la primirea schismei monahale. Cu toate acestea:
1. Îi este iertat monahului să plece din mănăstire dacă egumenul este de altă credință, dacă în mănăstire vin femei sau dacă în mănăstire se adună copii pentru a învăța carte; pentru aceste motive, care ating spiritul vieții monahale, monahul poate să meargă în altă mănăstire;
2. Cel desemnat urmaș de un egumen are îngăduința de a pleca, dacă nu are puterea de a conduce, după ce, mai întâi, a explicat situația episcopului locului.